Arhive etichetă: Religie

Biserica Ortodoxă cinștește Praznicul Întâmpinării Domnului

Praznicul Intampinarii Domnului este cinstit de Biserica Ortodoxa pe 2 februarie. Intampinarea Domnului este o sarbatoare care ne aminteste de momentul in care Hristos este adus la Templu din Ierusalim de Fecioara Maria si de Iosif pentru implinirea randuielilor Legii. In Templu este intampinat de Simeon si de Ana. Amintim ca dupa legea iudaica, la 40 de zile de la nasterea pruncului de parte barbateasca, mama acestuia trebuia sa mearga la Templu ca sa-l inchine lui Dumnezeu, cu gandul ca din acesta se poate ridica Mesia. Tot in aceasta zi avea loc si curatirea mamei, care se facea prin aducere de jertfa a unui miel ca ardere-de-tot si a unui porumbel ca jertfa pentru pacat, in cazul familiilor bogate sau a doi porumbei – unul pentru ardere-de-tot si altul jertfa pentru pacat, in cazul celor saraci.

Citește mai mult pe crestinortodox.ro

Reclame

Vocaţia omului spre absolut

religie „Neliniştit este sufletul meu, Doamne, până ce se va odihni întru Tine” (Fericitul Augustin)

    Lupta pentru desăvârşire are ca punct de plecare predispoziţia omului spre ceva mai presus de forţele sau legile care guvernează firea lui. Efortul de ameliorare a mediului și mijloacelor de trai trădează atracţia pe care o simte în adâncul fiinţei sale spre ceva ce îl depăşeşte. De aceea sintagma „homo sapiens”, prin care naturaliştii speră să acopere valoarea simbolică a regnului uman, poate fi interpretată şi în alt sens: omul este o fiinţă care tinde să se autodepăşească. Această tendinţă se evidenţiază  în viaţa omului, pentru început, în perioada copilăriei, când se strecoară în suflet un fior de emoţie şi încântare, la întâlnirea cu eroii din basme şi întâmplările lor, eroi care, deşi au o oarecare legătură cu lumea aceasta, totuşi sunt mai presus de ea. Mai târziu, când răspunderile vieţii îşi fac simţită prezenţa, gustul pentru supranatural ia forma dinamismului, a elanului tineresc de a căuta un sens, de a şti cât mai mult, de a împinge orizontul cunoașterii cât mai departe. Această etapă din viaţa omului este uneori plină de dramatism, din cauza conflictelor interioare între sentimente şi interese, între ideal şi realitate. Perioada maturităţii îl pune pe om faţă în faţă cu realităţile şi problemele vieţii în toată amploarea lor, cărora el încearcă să le descopere semnificaţia şi, mai mult, să le rezolve, să le depăşească. El ajunge să acţioneze de la această vârstă în mod decis, ca în faţa veşniciei, gândind soluţiile astfel încât să-şi concretizeze fiinţa morală într-o atitudine definitivă, irevocabilă. Iar soluţiile pe care le caută la aceste probleme sunt rezultatele unui proces îndelungat de gândire şi ale unui efort fizic istovitor.  Spre apusul vieţii, când neputinţele fizice au un cuvânt din ce în ce mai greu de spus, dinamismul spiritual nu este atenuat, iar omul refuză să se dea bătut. Avem de a face cu o sfâşiere lăuntrică a omului, care continuă să spere, să-şi facă planuri, să aibă ambiţii, dar care este din ce în ce mai conştient că toate acestea vor fi lipsite de suport şi nu se vor concretiza, datorită vlăguirii resurselor fizice. Această realitate ne aminteşte de cuvântul Mântuitorului Hristos, Care spune: „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Matei 26,41).

   Dar care este suportul năzuinţei umane spre supranatural sau ce determină în fiinţa omului prezenţa aspiraţiei către absolut? Răspunsurile la această întrebare au fost pe măsura şi după numărul epocilor culturale prin care a trecut umanitatea. Nu putem găsi un răspuns, însă, dacă nu admitem prezenţa Absolutului în om sau în lumea în care acesta trăieşte. Toate sistemele filosofice care au încercat să dea un răspuns la această chestiune, excluzând prezenţa supranaturalului din om, au eşuat dramatic. Eşecul acestora se poate observa, în mod concret, în experienţa tristă prin care au trecut popoarele ce au fost expuse sistematic la doctrina ateist-materialistă. Revelaţia divină păstrată în Sfânta Scriptură rămâne singura care poate da un răspuns temeinic la întrebarea de mai sus. Iar răspunsul îl găsim în cuvintele de la Facere 2,7:  „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” sau de la Facere 1,27: „Şi a făcut Domnul Dumnezeu pe om după chipul Său”. „Suflarea” lui Dumnezeu existentă în om, în care e inclus „chipul” divin, este sursa vocaţiei umane spre absolut şi temeiul efortului pentru desăvârşire.

    Pentru înţelegerea sensului „suflării” apelăm la un text semnificativ al părintelui Boris Bobrinskoy: „La ivirea omului, chemat la fiinţă, la înţelegere şi la dragoste de Cuvântul plin de putere al Tatălui, Duhul este Cel pe Care Dumnezeu i-L insuflă acestuia, ca energie vitală, suflare de viaţă izvorâtă din însăşi gura lui Dumnezeu spre a însufleţi lutul. Duhul este, de asemenea, Cel care întruchipează, Care întipăreşte în om chipul lui Dumnezeu asemenea unei peceţi de neşters, este Cel Care-l consacră pe om în demnitatea sa împărătească, călăuzindu-l spre împlinirea vocaţiei sale de fiu ascultător al Tatălui”. Așadar prezenţa vocaţiei spre absolut e strâns legată de prezenţa chipului divin din noi sau de lucrarea Duhului lui Dumnezeu din om, având în vedere faptul că „Duhul Sfânt nu e absent din nici o făptură şi mai ales din cele ce s-au învrednicit de raţiune”. Dumnezeu manifestă o grijă specială atunci când îl plăsmuieşte pe om: „Dumnezeu creează pe om cu mâinile Sale proprii din natura văzută şi nevăzută, după chipul şi asemănarea Sa. A făcut corpul din pământ, iar suflet raţional şi gânditor îi dădu prin insuflarea Sa proprie. Aceasta numim chip dumnezeiesc, căci cuvintele după chipul indică raţiunea şi liberul arbitru, iar cuvintele după asemănare arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute , atât cât e posibil”. Sfântul Ioan Damaschin, autorul textului de mai sus, arată că omul, deşi este o făptură „condusă aici, în viaţa prezentă, e mutat în altă parte, adică în veacul ce va să fie”, iar taina firii lui stă în îndumnezeirea sa „prin înclinaţia spre Dumnezeu”. Chipul lui Dumnezeu din om se raportează, aşadar, la natura spirituală a omului, adică la raţiunea, voinţa , sentimentul omului, întrucât toate acestea tind spre Dumnezeu, ca spre adevărul, binele şi fericirea absolută. Dacă acest chip divin este sufletul omului în înclinaţia lui spre Dumnezeu, asemănarea este scopul către care tinde acesta în dezvoltarea şi perfecţionarea sa morală. Asemănarea cu Dumnezeu poate fi ajunsă prin statornicie în bine, depinzând pe de o parte de acţiunea puterilor spirituale şi morale omeneşti, iar pe de a alta de ajutorul harului dumnezeiesc. Sfântul Grigorie de Nyssa arată că omul, fiind făcut să se bucure de bunurile dumnezeieşti, trebuia să aibă în firea sa ceva înrudit cu Acela de la care vine, iar Sfântul Grigorie de Nazianz spune: „În calitatea mea de ţărână, sunt ataşat de viaţa de aici, de jos, însă fiind şi o părticică divină, port în pieptul meu dorinţa după o viaţă viitoare”. De aici ne dăm seama că adevărata măreţie a omului nu constă în incontestabila sa înrudire cu universul, ci în participarea sa la plinătatea divină, în taina pe care o poartă în sine, de a fi „chip” şi „asemănare”.

  Din păcate, însă, societăţile actuale, bazate pe o morală convenţională şi pătrunse de duhul secularizării, nu iau în seamă acest răspuns. Oamenii de azi nu-şi dau seama că în aspiraţia după o cunoaştere infinită se ascunde setea după Dumnezeu. Şi încearcă ori să ignore această sete, ori să o potolească cu ceva nepotrivit. În timpul comunismului s-a încercat în mod forţat să se înăbuşe orice năzuinţă sau aspiraţie a omului către o viaţă supranaturală, iar comunitatea a fost redusă la o masă de indivizi a căror unitate era dictată prin reguli suprapuse. Acum asistăm la aceeaşi realitate, cu o nuanţă diferită, însă. Nu se mai încearcă eliminarea dorinţelor spirituale din om, dar li se contrapun acestora ofertele de consum ale lumii moderne şi tentaţiile care speculează slăbiciunile inerente firii umane. Comunitatea este şi ea sfâşiată de dorinţele egoiste ale fiecăruia dintre membrii ei, de viciile care strică şi dezbină lumea. Cred că acum, mai mult ca în alte vremuri, trebuie să redescoperim glasul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, să ne întoarcem în „patria” ascultării de Dumnezeu, pentru a ne putea înţelege vocaţia şi a o cultiva  ca atare. E bine de ştiut că această vocaţie sacră specific umană nu se poate întreţine cu mijloace tehnice artizanale, ci doar prin legătura cu Cel Care a sădit-o în noi, doar prin ascultare de voia Lui.           

Pr. Tudorel Neculau

1i Preot Profesor Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, traducere de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, pag. 21;

2i Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia vol. III, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, 1999, pag. 65;

3iii Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ediţia a III-a, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, pag. 71;

4 Sfântul Grigorie de Nazianz, Orationes theologicae 5,26, P.G. 36, 361 C, apud Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, trad. de Lidia şi Remus Rus, Editura Sofia, Bucureşti, 2006, pag. 89;

Începe Postul Învierii Domnului: Cel mai lung post rânduit de Biserica Ortodoxă durează 6 săptămâni

Invierea_-Domnului

Întreaga suflare ortodoxă intră de astăzi, 23 februarie, în Postul Paștelui. Este cel mai lung și aspru post din cele patru rânduite de Biserica Ortodoxă. Durează 40 de zile, perioadă în care creștinii se pregătesc pentru Învierea Domnului.

Definit de teologi drept Postul Mare, acesta este așezat în cinstea Patimilor Domnului şi ne aminteşte de postul de patruzeci de zile ținut de Iisus Hristos în pustie, înainte de a ieşi în lume pentru propovăduirea Evangheliei. Este totodată, vreme de pregătire, prin post, rugăciune şi pocăinţă, pentru apropierea cu vrednicie de Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului, întrucât, de obicei, la Paşti se împărtăşesc toţi credincioșii.

Postul Paştelui, mai este cunoscut și sub denumire Păresimile (de la cuvântul latinesc quadragessima = patruzeci).

În acestă perioadă nu se fac nunţi, iar hainele preoţilor şi odoarele în care este înveşmântată biserica sunt de culoare neagră.

Primele două zile ale Postul Învierii, sunt zilele aliturgice. În biserici și mănăstiri se citește Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Miercuri se va săvârși Sfânta Liturghie mai înainte sfințită, slujbă care în mănăstiri se va săvârși de cinci ori pe săptămână, de luni până vineri.

Sfânta Liturghie nu se va oficia decât sâmbăta şi duminica.

Postul Învierii ține şase săptămâni, începând cu Duminica lăsatului sec de brânză (Duminica izgonirii lui Adam din rai) şi se încheie în Duminica Întrării Domnului în Ierusalim (Duminica Floriilor), la care se mai adaugă încă o săptămână de post (săptămâna Patimilor Domnului) până în noaptea de Înviere.

Este cel mai vechi, mai lung şi de seamă dintre posturile bisericeşti.

Se dezleagă la vin şi untdelemn numai sâmbăta şi duminica (pentru că în aceste zile se face Liturghie deplină), iar la peşte, numai în ziua de Buna-Vestire şi de Florii (pentru că sunt praznice mari).

Sunt scutiţi de ajunare numai copiii, lăuzele şi bătrânii şi bolnavii sau cei neputincioşi, precum şi cei aflaţi în situaţii speciale. Cu deosebită evlavie trebuie postite prima şi ultima săptămână din Postul Păresimilor.

Postul Mare este considerat de duhovnici un mijloc de pregătire sufletească fiind în același timp asemuit cu o călătorie spirituală către Sărbătoarea Învierii. Ultima perioadă din post începe după Duminica Floriilor fiind cunoscută ca Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, rânduită cu slujbe ale deniilor de luni până vineri.

Sâmbătă, 11 aprilie, aproape pe miezul nopții, va începe slujba specială de Paști.

Anul acesta postul se va încheia pe 12 aprilie. Pascalia sau calculul datei Paștelui s-a fixat în anul 325 la Sinodul I de Niceea.

Nevoia de mediere religioasă

Prin cuvântul natural se înţelege ceea ce este conform cu raţiunea umană, iar prin supranatural se înţelege ceea ce este peste capacitatea de percepţie a raţiunii umane.

Supranaturalul se poate manifesta în multiple moduri: absolut dacă este depăşită orice natură a realităţii create; relativă dacă este vorba de incapacitatea perceperii doar a unei secţiuni a  realităţii create.

De asemenea, se poate vorbi despre: supranaturalul necreeat care se referă la divinitate;  supranaturalul creat care desemnează realitatea întrupată, Revelaţia  şi harul.

Cercetarea istoriei omenirii din cele mai vechi timpuri arată o înclinare spre sentimentul religios. Concluzia este că există o religie naturală  bazată pe sentimentul religios care este văzut ca un rod al intelectului şi voinţei – care,  este demn de remarcat, sunt facultăţi mentale şi deci raţionale.

Dorinţa de Dumnezeu din fiinţa umană este manifestată: ca o zbatere intelectuală aflată în căutarea divinităţii; ca a căutare a idealului şi a binelui absolut întruchipat de Dumnezeu; nădejde de izbăvire.

Adevărurile divine pot fi cunoscute cu ajutorul religiei naturale care este înscrisă în fiinţa umană încă din vremea când omul a fost creat de Dumnezeu. Totuşi există câteva probleme care apar în manifestarea religiei naturale: greşeli şi ezitări referitoare la perceperea adevărurilor divine; lipsa capacităţii de a ajunge la adevărul divin absolut; caracterul fragmentar al normelor morale care pot fi percepute; absenţa unei puteri supranaturale care să-l călăuzească pe om în înfăptuirea binelui moral; incapacitatea de intra în comuniune cu divinitatea.

Aceste neajunsuri au dus la fundamentarea religiei supranaturale prin care omul întră în koinonia cu Dumnezeu.

Omul este creeat de Dumnezeu, iar atunci omul este limitat şi Dumnezeu este nelimitat. Nimic din ceea ce face omul  în ordinea naturală din punct de vedere lumesc nu se poate compara cu perfecţiunea divină.

Omul care este limitat are nevoie de un Pontif supranatural, adică literar vorbind, de un făcător de punţi la care să se raporteze şi către care să îşi înalţe rugaciunile. Este vorba, în acest sens, de nevoia explicită şi implicită a omului de a se raporta la adevărul absolut divin, iar existenţa acestui adevăr divin îi dă omului puterea de a lupta contra răului.

Dr. Adriana Macsut