Întoarcerea fiului risipitor

Autor pagină: Niculina Prundeanu
REMEMBER-Revoluția din decembrie 1989 -VI

 

niculina prundeanu  Ziua de  22 decembrie  1989  a fost cea mai ciudată zi, pentru că s-a văzut foarte clar că explozia maselor pe străzile însângerate ale capitalei, după ce s-a aflat de uciderea copiilor, nu era suficientă.  Ar fi fost nevoie și de persoane capabile să creeze imediat o strategie de apărare impotriva gărzii de libieni a perechii  Ceaușescu  și a tuturor profitorilor oploșiți în jurul lor.  Fără o conducere cu gândire limpede care să acționeze imediat se putea instala haosul în toată țara și până la teroarea care a domnit după  Revoluția  Franceză  ar fi rămas puțini pași.  Prea erau mulți cei care își pierdeau pe veci privilegiile sau cei îmbogățiți din sărăcia noastră ce doreau să apară în față, care aveau interese opuse.  Spectacolul de bâlbâială continuă care putea fi văzut la televizor, filmat în punctele cheie  TVR, Radioul  și  sediul  C.C.  al  P.C.R., nu era de natură să bucure.  Chiar dacă sentimentele de euforie ale românilor nu au scăzut în intensitate, împușcăturile auzite destul de curând au acționat ca un duș rece.  Nimeni nu era pregătit pentru ce se întâmplase și fiecare a acționat după capul lui.  Din diverse depozite s-au dat arme la întâmplare, uneori fără să fie notate numele celor care le primeau sau fără să fie legitimați efectiv, pentru a se verifica identitatea reală declinată de acele persoane.  Propabil că mulți dintre cei morți după  21  decembrie s-au împușcat unii pe alții, derutați de echipamentele supersofisticate care creau incidente de multe ori false  (înregistrate pe bandă, după care agentul respectiv pleca imediat în altă parte, unde crea un alt incident).  E absurdă ideea unora că a fost o lovitură de stat organizată de eșalonul  Doi  al  P.C.R.  Dacă ar fi fost așa ei ar fi preluat puterea imediat și nu ar fi existat timp suficient pentru instaurarea haosului.  Punctele cheie ar fi fost ocupate rapid, s-ar fi organizat paza acestora, iar persoanele respective puteau apare imediat  „pe scena  Revoluției”.  Modelul  Revoluției  de  catifea  era suficient pentru legitimarea noilor conducători, mai ales că  Ceaușeștii se compromiseseră definitiv în ochii tuturor românilor prin crimele comise:

 

22 dec.  1989

***

Acum văd cu ochii mei ce ne-a povestit  Gabi.  Pe  Șoseaua  Iancului aproape toate vitrinele magazinelor sunt sparte.  La fel pe  Republicii…  Urmele profitorilor care sunt oricând dispuși să mânjească orice idee mare, transformând-o în  capital de  „bișniță”.  Termenul peiorativ  „bișniță”  a fost inventat de țigani, plecând de la scorțosul  „busyness”,  strecurat în  România  odată cu cartușele de  Kent și alte mărfuri de contrabandă, fără de care nu puteai aranja nimic.  Dacă te îmbolnăveai, dacă aveai copii la școală, dacă aveai orice de rezolvat trebuia să plătești  „taxa de băgat în seamă”.  Altfel nimeni nu te vedea.

Din momentul în care mi s-a pus viză de reședință în cartierul  Vitan  nu am mai putut cumpăra niciodată cota lunară garantată de zahăr și ulei.  Priveam galantarele veșnic goale ale magazinului la care eram arondată, aflat peste drum de Stadionul  „Olimpia”  pe  Calea  Vitan  și primeam același răspuns standard:  „Nu am primit marfă”.

Nici măcar nu era o minciună.  Marfa căutată de oamenii disperați că nu mai știu ce să dea de mâncare copiilor nu intra niciodată în depozitul magazinului.  În momentul când mașina încărcată cu marfă pleca de la furnizor șmecherii care locuiau în bloc deasupra magazinului erau anunțați telefonic.  Când mașina ajungea în spatele magazinului toată marfa era vândută direct din lada mașinii.  Șoferul, șefii și vânzătorii își primeau comisionul, banii pentru marfă intrau în gestiune, iar praful continua să se aștearnă pe rafturile aproape goale.

Eu aveam un serviciu cu multe delegații.  Printre atâtea dezavantaje aveam și un singur avantaj, că puteam să-mi aduc din alte locuri ceea ce nu puteam găsi în  București.  Îmi amintesc de o iarnă friguroasă când am stat două ore pe gheață la o coadă la ouă.  Cu două persoane înaintea mea s-au terminat cofrajele cu ouă.  Am plecat de acolo cu lacrimi pe obraji, umilită și înghețată.  M-au durut rinichii mai mult de o lună după acea tentativă de cumpărare normală și obișnuită în acele timpuri.  Dacă mai adaug și presiunea scăzută a gazului metan, fapt pentru care bietele femei erau obligate să stea noaptea să gătească, mă mir cum mai puteau să se țină pe picioare.  Nu aveau timp să doarmă și își pierdeau viața alergând după alimente, după haine, după tot ce ar fi trebuit să fie minimul omenește necesar.  Nu mă miră faptul că multe dintre ele nici n-au mai prins pensia, dar mă mir cum totul a cam fost uitat de oamenii care au trăit acele vremuri de umilință, foame și frig.  (Nu mă miră nici ușurința cu care parlamentarii noștri actuali au mărit cu nonșalanță vârsta de pensionare a femeilor.  Mulți dintre ei fac parte dintre foștii activiști și șefi din vremea lui  Ceaușescu și asta explică nepăsarea cu care își privesc  poporul și țara lor.)

Singura variantă de scurtare a timpului de căutare a hranei cea de toate zilele era apelul la cunoscuții  „procurori”.  Există și un banc celebru în epocă:  „Bulă susține la școală că tatăl lui e  Procuror.  Siderată, diriginta îl întreabă cum a putut să studieze  Dreptul  tatăl lui, care avea doar două clase și îi cere să explice colegilor ce fel de procuror este.  „Simplu, tovarășa.  Dacă unul are nevoie de carne tata îi procură cât îi trebuie.  Vă trebuie cașcaval pentru petrecerea de  8  Martie?  Tot tata vă procură.”  Așa a ajuns tatăl lui  Bulă procuror în iepoca de aur a lui  Ceaușescu.”  Evident că  „procurorii” nu făceau acte de caritate, ci vindeau orice marfă cu un preț de trei-patru ori mai mare decât prețul rămas pe cartoanele din rafturile goale.  Aceasta este sursa luxului etalat cu nesimțire de mulți imediat după  Revoluția din  Decembrie  1989.
***

Coloana noastră continuă să meargă pe  Bulevardul  Republicii  către centru, spre  C.C.  al  P.C.R.  Oamenii ne aruncă flori de la balcoane, râd, plâng de bucurie.  N-aș fi crezut să văd oameni maturi, puternici, plângând ca niște copii.  Pe troleibuze sunt scrise lozinci.  La fel pe ziduri.  Pe arbori.  „Jos cismarul!”    „Jos  analfabeta!”

Din curți primim vești:  generalul  Milea a trădat și s-a sinucis.   „Ce-a spus?”   „A spus că l-au sinucis pe  Milea.”   „S-a sinucis!”     „Nu, are dreptate, l-au sinucis.  Armata a trecut de partea noastră.” …     A fost adusă de la  Cluj  Doina  Cornea…     S-a format un guvern provizoriu condus de  Corneliu  Mănescu…    Au fugit  Ceaușeștii cu elicopterul.

Intrăm pe  Bulevardul  Bălcescu.  În blocul cu   „Société générale”   cineva a pus două boxe de radio la geam.  Coloana se oprește.  Lumea ascultă comunicatele de la radio.  Plec mai departe cu  Mihaela.  Pe  strada  Onești un student iese din sediul  C.C. al  U.T.C. și roagă lumea să nu plece, pentru că încă nu este nimic sigur.  Nu s-a format nici un guvern,  Ceaușeștii au fugit, dar dacă centrul rămâne liber se întorc și e jale.  În sfârșit coloana se pornește din nou.  Intrăm în piața din fața  C.C. al  P.C.R.   Văd pentru prima dată faimosul balcon, care acum e plin de revoluționari.  Pe tanchete, alături de soldați sunt ciorchini de oameni.  Miroase a portocale, simt că leșin, n-am gustat deloc iarna asta.  Probabli sunt captură revoluționară din  C.C.   Nu reușesc să înțeleg decât frânturi de cuvinte, sunetele se izbesc de aripile clădirii.  Mă pierd de  Mihaela definitiv.  Piața devine din ce în ce mai înțesată de oameni.  Văd un car al televiziunii, care se pregătește să transmită imagini.  Mi-e rău de foame, de înghesuială.  Mă hotărăsc să plec acasă să mănânc.  Pe strada  Brezoianu o femeie își desface haina și strigă:   „Unde-i madam  Ceaușescu să-i dau pardesiul meu ponosit?”.   Lumea râde.  Pe lângă mine trec 3-4 domni în gri cu genți diplomat.  Aud în spatele meu un glas:   „Ia uită-te, a început domnul  Zmeu să meargă pe jos!  Nu mai avem mașină, ce să-i faci.”

Ajunsă la căldură simt o lamă fierbinte care mă despică în două.  A început criza de rinichi.  E tot ce-mi lipsea acum.  Deschid radioul, apoi în timp ce mănânc îl transform în televizor, am găsit o lungime de undă pe care se aude sonorul programului  I  al  TVR.  Sunet am, mai rămâne să-mi închipui imaginile.  E cam greu.  Ies pe hol și fur cu privirea prin ușa deschisă a vecinilor.  Până la urmă nu rezist.  Mă scuz și intru.  S-a întors roata.  Acum eu năvălesc peste oameni.  Am nevoie de imagini ca de aer.  Da, acum am de ce să mă plâng că n-am adus televizorul de acasă.  Nu pot sta totuși prea mult în casă străină, mai ales că la televizor e o vânzoleală ca în căminul nostru.  Voi merge să văd doar când voi auzi la mine pe radio, pe frecvența TV, că e ceva important.  Fac naveta la baie, care e la  20 de metri, să spăl vesela.  O vecină de pe partea cealaltă a holului mă întreabă speriată ce se întâmplă, că ea nu înțelege nimic de la televizor.  O liniștesc explicându-i că nu ceea ce se vede în studioul 4 e important, acolo intră diverși oameni dornici să ajute cu ceva  Revoluția.  Comandamentul provizoriu este în altă parte și lucrează la un comunicat pe care îl vor difuza curând.  Dar curândul pe care l-am estimat eu se îndepărtează tot mai mult.  Apoi se transmite din balcon.  Este chemat zadarnic domnul  Corneliu  Mănescu.  Vorbește un domn blond, cam patetic, mie nu-mi place.   „Cred că e domnul  Mănescu”.   „Nu, e prea scund și nu seamănă”   „Parcă au spus că e  Mazilu”   „Cine e  Mazilu?”   Nu știm.  (Aveam să aflăm pe 12 ianuarie și nu numai.)   Apoi vorbește  Caramitru, dialoghează cu piața, foarte agitată.  Se trage asupra oamenilor.  Se vede clar.  Apoi văd o clădire cu cupolă care arde.  Cred că e  Casa  de  Modă din strada  Gabriel  Peri.  Era gălăgie.  Asta m-a împiedicat să aflu cu o zi mai devreme că a dispărut de pe harta inimii mele  Biblioteca  Centrală  Universitară, unde citeam mai ales tot ce ținea de teatru și unde au dispărut pentru totdeauna o parte din manuscrisele lui  Eminescu, pe care tot încercase să le prindă într-o carte de facsimile   „Cassandra”  manuscriselor, domnul  Perpessicius.

Poate că mă înșel, dar mai cred și acum că dacă revoluționarii se organizau mai repede într-un  Comandament, dacă mulți renunțau la orgolii ce nu-și aveau locul pe rugul  Revoluției, fiarele acelea n-ar fi început să tragă.  N-ar mai fi murit atâția oameni, atâtea cărți, atâtea tablouri, atâtea sculpturi, atâția pomi, atâtea flori…  Sunt aproape sigură că șobolanii aceia care își fereau atât de bine pielea, n-ar fi ieșit la lumină dacă n-ar fi înțeles că erau în fața unei explozii populare fără conducători în acel moment.  Făr să-i impresioneze frumusețea sălbatică a revoltei, i-au înțeles slăbiciunea și au hotărât s-o sugrume în fașă, înainte de a se putea organiza.

Comunicatul a venit târziu, foarte târziu.  Presimțeam însă că nu mai putea opri contrarevoluția.  M-a bucurat faptul că exista în sfârșit o conducere.  Găsiseră și un nume foarte potrivit.  Într-adevăr, doar dacă poporul făcea Front comun împotriva dictaturii, se mai putea salva țara din pragul războiului civil.  Auzeam pentru prima oară de domnul  Iliescu.  ( A-2-a zi aveam să aflu că dintre colegii de laborator doar două fete auziseră ceva de la părinți.)   Totuși am avut o încredere fantastică încă de la prima lui apariție la televizor.  Era singurul din toată mulțimea aceea amețită de clocotul  Revoluției care nu-și pierduse capul și care știa să-i catalizeze pe toți spre o structură stabilă.  Le-am spus vecinilor că aș vrea ca el să ne conducă până când se va reface guvernul, iar ei au început să râdă fericiți, pentru că se gândeau la același lucru.  Când dorința ni s-a împlinit, ne-am bucurat de parcă obținuserăm o victorie personală.  Nici nu bănuiam furtunile care aveau să ne bântuie în zilele următoare, în lunile următoare.  (Nici nu bănuiam cât de mult îmi va înșela încrederea, cum am scris mult mai târziu, în 1992,  în articolul   „Ce mult v-am iubit”.  Dar trebuie să recunosc faptul că atunci a fost singurul din toți cei care se vânzoleau prin  C.C.  care avea o viziune și știa cum să o impună tuturor.  E vina celorlalți care nu și-au riscat atunci pielea ca să iasă în față și să aducă alte variante viabile.  Una e să protestezi sau să chibițezi de pe margine și alta să-ți asumi riscul de a conduce o țară aflată atunci în haos clar.)

***

Unii comentatori limfatici regretă faptul că atunci a existat în țară un om capabil să întrerupă haosul.  Scâncesc la gândul că  România nu a devenit atunci un nisip mișcător, pentru ca noi să fim obligați să cerem altora să ne facă ordine în țară.  Uită un adevăr elementar:  Toți   „salvatorii”   dornici să ne conducă spre democrație de mânuță ca pe niște copii prostuți au venit din exil în țară abia după ce aici era deja liniște.  Într-un nou  Liban n-ar fi venit, sunt absolut sigură.

CITIND PRINTRE RÂNDURI
„VASILE GH. POPA – FĂLTICENII – MIC LEXICON CULTURAL-TURISTIC”

niculina prundeanu MOTTO—„Vițelului nou născut nici de tigru nu-i e frică.”
Pe 13 iulie la Muzeul „Ion Irimescu” a fost lansat volumul profesorului nostru de liceu, dl. Vasile Gh. Popa, „FĂLTICENII—Mic lexicon cultural-turistic”. Apărută prin grija fiului său, dl. V. V. Popa, cartea ne-a readus în memorie acele timpuri ciudate, când oamenii excepționali erau aruncați în pușcării pentru a face loc „omului de tip nou”—fără suflet, fără gândire (partidul e-n toate, ne scutește).
De ce am pus la începutul articolului ca Motto acel proverb chinez atât de neobișnuit? Simplu. Pentru că o mare parte din tinerii născuți după 1989 sau care erau prea mici pentru a înțelege ce s-a întâmplat pe vremea comuniștilor au un mod de „clasare” simplistă a celor închiși sau marginalizați atunci. Unii „cercetători” consideră de neînțeles și condamnabile chiar cele mai mici compromisuri și trădări involuntare. Alți „cercetători”, dimpotrivă, consideră că torturile erau atât de perfecte încât nimeni nu putea rezista și deci absolut toți au trădat. Se șterg astfel cu buretele toate posibilitățile existente logic între martiriu și colaboraționism benevol. Ce mă amuză cel mai mult este faptul că își permit să facă astfel de pseudo-judecăți de valoare persoane care se smircăie până și pentru o tăiere de salariu temporară de 25% (regretabilă, evident). Cum ar fi rezistat ei atunci în condiții de teroare? Dar cum tigrul lipsește… sunt foarte curajoși.
Aș fi putut să fac o recenzie a cărții „Fălticenii—Mic lexicon cultural-turistic” pornind de la textele așezate alfabetic de către autor. Dar acest lucru îl poate face singur fiecare cititor. Fără să vreau, eu am „re-citit” exact ceea ce nu a putut să scrie profesorul nostru în acest succint dicționar de oameni și locuri importante din zona Fălticeniului.
„Cel dintâi cenaclu literar la Fălticeni” (p. 34-36) nu poate fi urmat de povestirea despre cenaclurile conduse de dl. V. Gh. Popa, unde profesorul nostru ne veghea creșterea și devenirea personalităților noastre, tot așa cum îl îndrumase pe Labiș cândva. Și dacă unii cititori grăbiți ar putea fi deranjați de unele expresii împrumutate din limbajul acelor vremi de „mărețe realizări” vreau să-i anunț că niciodată scumpul nostru profesor nu ne vorbea așa. Sunt doar niște mici formule menite să ajute accesul la tipar al textului, pentru că, în ciuda tuturor șicanelor, dl. Popa era un optimist. Din păcate, în afară de culegerea de folclor din Țara de Sus (apărută postum în comunism) totul a fost blocat de cerberii regimului.
Întemeietorul de stirpe culturală Lovinescu Th. Vasile (p. 99-100) ne „face cu ochiul” căutând atent printre rânduri. După șirul urmașilor: Eugen Lovinescu, Anton Holban, Vasile V. Lovinescu, Horia Lovinescu, se agață timide trei puncte de suspensie. Știm cu toții că punctele duceau spre Monica Lovinescu și spre vocile care puteau să spună ceea ce noi, care nu eram la adăpost de silniciile comuniștilor, nu puteam să spunem. Și pentru ca nu cumva să scape cuiva sensul semnelor „…”, textul se încheie fără echivoc: „Dar stirpea sa viguroasă mai avea încă multe de spus și de făcut!” Domnul Popa nu prea face risipă de exclamații (!), dar acum vrea să ne atragă atenția prin singurele mijloace pe care le are la dispoziție.
Marele lingvist suedez Lombard Alf (p. 115-117), legat cu fire nevăzute de Fălticeni prin prietenia lui cu A. G. Stino, îi permite dlui Popa să ne mai sugereze alte probleme create artificial de regimul comunist. Citatele în limba franceză extrase din scrisorile disperate ale savantului arată fără dubii că nu doar oamenii erau prizonieri definitivi după cortina de fier creată de Stalin, ci și cele mai obișnuite și inofensive informații. Dl. Stino nu mai putea să-i furnizeze reviste și alte materiale ca înainte de venirea rușilor în România. Aceste informații legate de limba română contemporană i-au întărit dlui Alf Lombard convingerea că limba română era cheia fără de care formarea tuturor limbilor romanice nu putea fi înțeleasă, româna fiind o adevărată matrice lingvistică a romanității.
Liceul „Nicu Gane” (p.118-120) îi permite blândului nostru profesor să citeze câteva nume de directori, după care așează alte puncte de suspensie. Vremurile ieșite din matcă împiedică așezarea numelui V. Gh. Popa în șirul directorilor, deși pe vremea directoratului său liceul și-a lărgit aria activităților culturale, s-au făcut cenacluri literare, echipe de teatru, de culegere și studiere a folclorului, etc. Strigător la cer, în Monografia liceului editată cu prilejul sărbătoririi centenarului liceului în 1970 numele profesorului V. Gh. Popa nu apare deloc, nici măcar ca simplu profesor. Sper că măcar în 2020, cînd se vor sărbători 150 de ani de la înființarea liceului „Nicu Gane” să se repare această nedreptate și numele pe care comuniștii le-au trecut sub obroc să fie din nou aduse în atenția tuturor așa cum merită acei profesori pentru care vocația de formatori de oameni era țelul vieții lor.
Sadoveanu și Fălticenii (p. 151-156) e un capitol care demonstrează că perioada când Sadoveanu a locuit în Fălticeni este cea mai importantă pentru devenirea lui ca scriitor și ca om de cultură. Modest ca de obicei, dl. Popa îi pune mai mult pe alții în față pentru a aduce argumentele necesare (copilul N. Labiș are un spațiu tipărit mai mare ca profesorul lui). În finalul capitolului așează relatarea dlui A. G. Stino despre vizita pe care Sadoveanu a făcut-o în august 1961 la Fălticeni pentru a-și revedea casa pe care și-o făcuse după propriile lui idei la „Grădina Liniștii”. (Când eram mică la cămin—înaltă cât ierburile sălbatice de acolo—casa lui Sadoveanu era în imaginația mea locul care închidea ieșierea din oraș, alunecând din poziția paralelă cu drumul—se crea astfel o altă geografie—sufletească, mult mai puternică decât realitatea, care abia după zeci de ani a putut fi corectată)

Impresionante sunt ultimele momente ale vizitei, când, ca într-o poveste misterioasă, cerul Fălticeniului se umple de cocostârci care își iau rămas bun de la uriașul Sadoveanu (și el se pregătește la rândul său să plece departe). De ce nu a fost prezent la această vizită și dl. Popa alături de dl. A. G. Stino? „Simplu” după mintea aberantă a securiștilor ghidați de ofițerii ruși care dictau în lagărul comunist. O poveste ilogică despre un complot condus de dl. Popa pentru răsturnarea conducerii de la București (ce „puternic” era Fălticeni!), folosind crucea bisericii „Adormirea Maicii Domnului” ca antenă de comunicare cu Occidentul, este pretextul arestării lui în 1960. Nu era de crezut așa ceva? Asta nu i-a împiedicat pe securiști să nenorocească zeci de mii de oameni nevinovați cu astfel de „povestiri fantastice” prin care își justificau salariile imense și puterea discreționară. Pentru tinerii de azi aceste povești reale par simple exagerări, dar, din păcate, ele erau realitatea absurdă în care s-a inserat viața unor întregi generații, viață pe care nimeni nu le-o mai poate da înapoi.

Am lăsat la urmă intenționat cazul Labiș (p. 107-114), preferatul profesorului V. Gh. Popa și rana cea mai cumplită a sufletului său de întemeietor de destine culturale de excepție. Copilul care începe să se impună din gimnaziu, de când nu împlinise încă 12 ani, se formează sub părinteasca atenție a dlui Popa, dar acest lucru nu transpare din textul capitolului închinat poetului adolescent. Alături de Labiș, mulți copii au învățat de la dl. Popa să culeagă folclor după metode științifice, adunându-se astfel un material imens, din care doar o mică parte a fost publicat sub titlul „Folclor din Țara de Sus”. Labiș s-a format sub o constelație alcătuită din nestematele folclorice, opera strămoșului său Ion Creangă și scrierile lui Sadoveanu. Cel mai larg spațiu profesorul lui îl acordă citatelor din diverse articole apărute după dispariția poetului, de parcă el însuși nu poate scrie despre moartea emulului său cultural. De aici și notațiile următoare: „Labiș trăiește. (…) În Fălticeni, Labiș este peste tot!”
Într-o altă carte a profesorului, „Letopiseț fălticenean-ultima etapă”, la p. 402 dl. Popa face o paralelă între soarta lui Labiș și a lui Esenin, lansând o ipoteză curioasă: „moartea lui a fost de fapt sinucidere”. Spun curioasă pentru că afirmația este în același timp falsă și adevărată. Dacă Panait Istrati era un simplu vizitator al U.R.S.S., poetul-adolescent Labiș era un produs al comunismului și el credea cu toată ființa lui în adevărul și puritatea doctrinei revoluționare a puterii întregului popor. „Trădarea” lui, prin ceea ce scrie când începe să înțeleagă tot mai bine esența găunoasă a majorității politrucilor bolșevici este sinonimă cu o autocondamnare la moarte. Dar tipul de poet Labiș nu poate fi „înfierat” ca mic-burghez și arestat. Ar însemna să se recunoască faptul că bolșevismul e o păcăleală și oricine îl cunoaște din interior îl demască dacă are o conștiință de adevărat revoluționar. Soluția comodă a „sinuciderii” au aplicat-o bolșevicii încă din faza de început (Esenin, Maiakovski-figuri emblematice, dar care nu mai vor să se alinieze „indicațiilor”), exportând-o ca pe o modă care împacă și capra și varza. Cu accidentul „datorat” beției (desfrâului) se bate șaua să priceapă caii și se păstrează în același timp aura de poet-revoluționar. Nu se poate spune că e o condamnare, poetul singur a ales să scrie ce nu trebuia scris, deci poate fi privită ca o sinucidere din unghiul strâmb al bolșevicilor.
Studiiind cu atenție biografia lui Labiș, constatăm că imediat după Școala „Mihai Eminescu”, poetul își dă examenele pentru a-și termina liceul ca pregătit în particular cu bacalaureat, apoi intră la Facultatea de Filologie. E un mod indirect de a spune că doar acesta e drumul bun pentru un scriitor, nu diverse cârpăceli cu iz politic. Încercând să-i citim fără prejudecăți opera observăm cu stupoare că încă de la începutul Școlii de literatură Labiș face abstracție de „indicații ideologice”. Nu degeaba unul din colegii lui la această școală, scriitorul brașovean Daniel Drăgan, povestește cu lacrimi în glas ce răspundea Labiș la acuzațiile privind aplecarea spre idei burgheze: „În R.P.R. noi ne plecăm doar în fața chivetei, dimineața, când ne spălăm pe față.”(idem în „Albatrosul ucis”-p. 230)
Cum apare prima mare reușită a poetului, „Moartea căprioarei”-1954 (în franceza bine învățată de el moartea lui Labiș)? În noianul de texte prolet-cultiste entuziaste Labiș vorbește cu patimă despre „vânătoarea foametei în munții Carpați” (foametea din1946, orchestrată de sovietici?), despre baia de sânge la care se simte părtaș involuntar. Totul poate (și a fost) interpretat ca dușmănos. Citind volumul postum „Albatrosul ucis” am remarcat aproape la fiecare poezie vorbe care strigă tăcut împotriva minciunii comuniste.
Mai mult, în poezia „Pământul” (p. 20) Labiș scrie despre Bărăgan și Ciulini (deci despre Panait Istrati—vorbește de funie în casa spânzuratului) și despre „colacii după datini împletindu-se în opt”, adică MUCENICII. Anterior (p. 17), în „Râsul” descrie fiara care ucide doar din sete de sânge, nu pentru hrană. Asistăm la crearea unei lumi absurde, de „Circ” unde se leagănă „stele de tablă” false (p.162). Totul a devenit butaforie, bâlci, infern. Trebuie „să tragi podul” după tine (p. 126), să te depărtezi („trăiesc în altă lume decât voi”-p.118). Marea nu mai e blândă și ocrotitoare, se zbuciumă în suflet și în afară, iar albatrosul este ucis (albatrosul e simbolul poetului ca în Ch. Baudelaire). Apar câteva „Epitafuri”. Labiș își dorea ca toți să trăiască bine, nu doar el. Simțea că undeva era o greșeală și i se părea că o găsise în atitudinea oamenilor din conducerea comunistă, dar spera că poate adevărații revoluționari îi vor trezi pe ceilalți. Era prea tânăr ca să înțeleagă că greșeala era chiar în doctrina dictaturii proletariatului. Complet derutat, Labiș simte că urmează moartea (încă de la început, din 1954). Cu mult înainte de poeziile explicit anti-comuniste trimise în 1956 în Ungaria revoltată împotriva rușilor și care au apărut traduse în limba maghiară (Labiș era deja un simbol care își pierduse speranța).
Pentru că la lansarea cărții dlui V. Gh. Popa s-a spus că moartea lui Labiș a fost probabil un accident datorat beției, mă simt obligată să fac și o analiză a acestei ultime scene de viață și moarte. Să ne amintim că Nicolae Labiș s-a născut în Mălini, una din cele trei comune de cuțitari din tată-n fiu (alături de Tudora și Bosanci) (p.260-„scot din brâe/ Cuțitul cu prăselele de corn.”!). În sat tânărul e învățat „să țină la beție” fără probleme. Chiar admițând beția ne amintim că un om beat „curge” în jos, nu se aruncă din tramvai între roți. În plus iarna în decembrie e frig, nu te poți moleși, iar roțile tramvaielor sunt aproape acoperite de carcasă și zăpadă (spre deosebire de tren).
Dar „proba” zdrobitoare a adevărului situației din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956 este analiza de text pentru poezia dictată de Labiș în spital (când toți prietenii spun că era perfect lucid și încerca să glumească pentru a nu îi speria, deși știa că e condamnat). În lirica lui Labiș „clonțul” e o personificare a unui om (ex.-p. 25- în „M. Sadoveanu” ( poezie transformată într-o proză stranie)—poetul se visa „un clonț de fier”). Să cităm prima strofă a poeziei:
„Pasărea cu clonț de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. / Nu mai pot s-o mângâi. / M-a strivit/ Pasărea cu clonț de rubin,”

Labiș e Săgetător și vânător. În poeziile lui apar mistreți, zimbri, tauri sălbatici, urși. Un tramvai poate fi personificat eventual printr-o astfel de fiară. Dar Labiș ne vorbește de o pasăre de pradă, adică de o ființă care nu atacă direct, ci dezechilibrează prada aflată pe buza prăpastiei, așteptând-o să se zdrobească și se întoarce apoi să profite. Direcția e clară—vulturul imperial țarist de pe Kremlin a devenit bolșevic, roșu de rubin. Mărturiile de atunci vorbesc de prezența unei rusoaice care era des în preajma lui Labiș. Strofa a doua arată și mai clar că e vorba de o ființă (probabil femeie) care va avea copii condamnați să stea în țărână:
„Iar mâine/ Puii păsării cu clonț de rubin,/ Ciugulind prin țărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiș/ Care va rămâne o amintire frumoasă…”
O vagă urmă de ironie străbate din aceste versuri. Deși s-a răzbunat și l-a zdrobit, chiar și în țărâna la nivelul căreia își va trăi viața, prădătoarea nu va putea să scape de amintirea frumoasă a poetului. Iar amintirea nu mai poate fi ucisă.
Omul Labiș e lăsat să agonizeze zece zile, timp în care „băieții cu ochi albaștri” vin des la el, încercând să-i smulgă numele celor care au dus poeziile lui anti-bolșevice în Ungaria. Ținând cont de lipsa lor de suflet ne putem închipui chiar că au încercat să-i negocieze speranța vindecării cu prețul acelor nume. Nu înțeleg că Labiș s-a îmbrăcat în cămașa morții demult, în baia de sânge din munții căprioarei. Oricum, dacă nu ar fi fost ucis acum, Labiș s-ar fi revoltat sigur în 1960 auzind de arestarea aberantă a „grupului dușmănos condus de”… blândul lui profesor Vasile Gh. Popa. Ar fi strigat adevărul despre acest „caz” contrafăcut și rezultatul ar fi fost tot moartea lui. Opera și biografia lui Nicolae Labiș sunt exemplele perfecte pentru studierea felului în care eșuează doctrina comunistă chiar în sufletul celui care crede cu toată puritatea în adevărul ei.
Profesorul i-a supraviețuit elevului cu 20 de ani, continuându-și menirea de ziditor de oameni. Am făcut parte din generațiile centenarului liceului „Nicu Gane”. Am fost și una din beneficiarii trudei domnului Vasile Gh. Popa și de aceea i-am dedicat prima mea carte.

Pentru noile generații de liceeni vreau să adaug la final și articolul meu despre profesorul nostru:

„ VASILE Gh. POPA sau Calvarul înălțării în sine
—Ce faci matale acolo, Prundeanu?
—Nimic, tovarășe profesor…
Un zâmbet amuzat precede replica spusă cu glas blând, ca o confesiune, întregii clase:
—Eleva Prundeanu are dreptate. Nu face nimic, adică nu e atentă la lecție. Gândul ei zboară undeva departe, dincolo de zidurile școlii…
Nici o stridență în glas, nici o explozie de orgoliu profesoral rănit. Un tact desăvârșit, care ne determină să acceptăm dojana fără ca mecanismul răzvrătirii să se declanșeze fie și numai în subconștient. Încep să râd și răspund cu seninătate:
—Vă rog să mă scuzați. Nici nu mi-am dat seama că…
—Nu-i nimic. Ia loc, dar încearcă să fii atentă, chiar dacă afară primăvara e așa îmbietoare.”

Asta a fost tot. Ba nu, greșesc, a fost doar o picătură dintr-o mare de TOT… Eram în clasa a-IX-a sau a-X-a (1969–’70)? Nu îmi amintesc ce oră aveam atunci. De franceză? De germană? Domnul Popa ne uimea pentru că era disponibil oriunde cineva trebuia să fie înlocuit pe neașteptate. Poate că nu era așa, dar aveam impresia că poate preda orice. Iar lucrul cel mai ciudat era că noi sesizam această erudiție aproape ca pe un defect. Strania percepție provenea mai mult ca sigur din faptul că având o asemenea cultură se lăsa dat la o parte, își accepta statutul de cantitate neglijabilă. Așa credeam noi atunci, pentru că nu știam motivele reale.
Într-o zi ne-a povestit cum l-a descoperit pe Nicolae Labiș. Ce demnitate avea copilul când, după titlul unei poezii rostea cu glas apăsat: „De mine!” Așa am aflat de existența cenaclului literar din Fălticeni „Eugen Lovinescu”, pe care îl conducea domnul Popa. Noi nu știam că în acte erau trecute alte nume, neostracizate. Percepeam doar starea de fapt, neavând cunoștință că participam la o realitate cu față dublă. Nici atmosfera de cenaclu nu ni se părea deosebită. Nu ne mira prezența la cenaclu, ca poet, a domnului preot Leonida Gavrilescu, deși la școală nu ni se vorbea de religie. Consideram normal ca în locul unde se întâlneau „bolnavii de literatură” să fie un aer boem. Nu șoca pe nimeni faptul că, de exemplu, adolescentul Dan Dascălu citea ciclul de poezii închinate obsesivei Annabel Lee stând cocoțat pe masă cu picioarele în sus și cu capul în jos. Era vorba de un ciclu-replică la poemele americanului Edgar Allan Poe. Dincolo de „teribilisme” exista un respect față de valoare, indiferent de vârstă. Păreau lucruri de la sine înțelese. Dar oare erau normale pentru acea vreme?
„De când am plecat la facultate în București am rămas cu nostalgia cenaclului condus de domnul Popa. Niciodată, la nici un alt cenaclu, n-am mai întâlnit atmosfera aceea. Toți caută să te transforme, să-ți schimbe structura lirică. Ori le accepți ideile și mergi pe drumul lor, ori ești ignorat. Domnul Popa te lăsa să crești, să-ți găsești drumul acela care putea fi numai al tău. Nici nu sesizai cât de mult te ajuta să fii tu. De atunci n-am mai reușit niciodată să mă simt eu însămi.”
Această mărturisire pe care poeta și colega noastră Elena Ștefoi mi-a făcut-o în anul 1988 e o cutremurătoare dovadă a vocației de întemeietor de talente pe care o avea blândul nostru profesor.
Pentru atât de mulți pui de oameni domnul V. Gh. Popa era o lumină de veghe prin întunericul începutului…
Chiar dacă timpurile nu erau normale, domnul Popa își asuma riscul să ne creeze un cadru normal pentru devenirea noastră creatoare. Avea un simț special care detecta la fiecare barierele de autocenzură. Săpa încet, cu migală, sau lovea dintr-un foc, după cum era mai potrivit. Nu se lăsa până când nu pulveriza aceste blocaje definitiv.
Încă înainte de a afla de cenaclu eu îi încredințasem un început de roman, despre care aș fi vrut să-i aflu părerea în particular. Eram o fetiță de o timiditate sufocantă și nu îndrăzneam să mă dezvălui în public. Domnul Popa a înțeles și, fără să mă prevină, a vorbit întregii clase (eram în clasa a-IX-a) și m-a „amenințat” în glumă că va vorbi despre mine tuturor. Mă arunca în groapa cu lei, oferindu-mi drept sprijin zâmbetul lui blajin. Toată sfiala mea a fost obligată să se topească în timp și să curgă din sufletul meu, lăsându-mă să mă înalț. N-a fost nevoie să-mi spună mai târziu că micul meu roman nu merita să fie continuat. Am renunțat singură la el și când mi-a cerut să-i motivez de ce, avea un zâmbet plin de înțelesuri. (Era o schiță de roman polițist cu o ascunzătoare mascată într-o peșteră în munți, pornită de la un vis.—Ciudat, multe din scrierile mele au plecat de la un vis: prima poezie, unele fragmente de roman, unele piese de teatru.— Dar atunci eram prea mică pentru a scrie ceva cu adevărat interesant și deja trecusem de perioada când eram obsedată de mistere polițiste. Descoperisem alte lucruri mult mai importante și mă reorientasem către ele, iar micul meu roman ajunsese să mă plictisească. Voiam deja altceva de la talentul meu.)
Domnul Popa nu avea obsesia „capodoperei spontanee”. Descifra în orice amalgam semnele valorii viitoare, dacă ea exista, și avea incredibila răbdare de a o aștepta să izbucnească. Dădea impresia că el nu face mai nimic, e doar un spectator care are privilegiul să asiste la o minune… Respectul lui religios pentru valoarea umană care caută să se înalțe treptat în sine te făcea să înțelegi, fără cuvinte, că treci printr-o etapă esențială. Prin oglinda ochilor lui deveneai un inițiat care a mușcat din mărul otrăvit al cunoașterii. Nicicând după aceea nu mai puteai ignora această moștenire. Nu mai depindea de voința ta.
„Nu scriu pentru că așa vreau, ci pentru că dacă nu aș scrie aș muri.”—Concluzia asta înveninată pe care am citit-o în destinul meu, am auzit-o apoi, sub diverse forme, de la foarte mulți creatori din diferite domenii. Pe colegii mei de cenaclu nici nu-i nevoie să-i întreb. Au fost „clociți” de harul celui mai uluitor întemeietor de talente pe care l-am cunoscut eu vreodată. Atunci când noi, liceenii, ne „ciocneam” de câte un profesor ranchiunos, îl comparam involuntar cu domnul Popa. Ce putea justifica aceste conflicte degradante pentru ambele părți? Probleme de familie, invidie pentru adolescența noastră nestrunită în stil cazon, darul beției? Sau poate răutatea din sufletele lor? Prin contrast, domnul Popa avea o constantă și fără margini bunătate, nutrită din înțelepciunea vârstei. Părea o bunătate îzvorâtă dintr-o viață senină, fără griji.
Târziu după terminarea liceului am aflat că făcuse ani grei de pușcărie comunistă. Unii spuneau că ar fi fost închis la hămesitul canal Dunăre-Marea Neagră care înghițise atâtea vieți. Abia în anul 2003 am aflat adevărul—fusese închis între anii 1960-’64 la închisoarea Aiud pentru niște pretexte politice absurde (subminarea Guvernului de la București! ).
Așa era deci un veritabil deținut politic.
Ce putere supraomenească avea domnul V. Gh. Popa încât a putut nu numai să ierte, dar și-a luat asupră-și „pedeapsa” construirii unor destine de oameni adevărați?
Mai mult ca sigur convingerea că prin ei repetarea coșmarului n-ar mai fi fost niciodată posibilă.”

Octombrie 2014

NOI CONVORBIRI CU TĂTUCU’

niculina prundeanu

După cum ne arată evenimentele recente, vechile năravuri par să-și ițească din nou capetele prin vecini. De aceea m-am gândit să vă prezint un fragment din piesa mea „CONVORBIRI CU TĂTUCU’”. Fetița numită Basarabia se confruntă într-o comedie inexplicabilă cu Stalin-Omul de Tinichea, făcându-ne mereu să râdem cu acea candoare pe care numai copiii o au. Ca un șarpe infernal, trenul o pândește pentru a o duce departe. Piesa este dedicată copiilor basarabeni deportați în Siberia și face parte din dipticul „RÂ(Ă)UL CARE SFARMĂ SUFLETUL ÎN FĂRÂME”, alături de piesa „STEAUA DE LA NUNTA MEA” (care pornește de la comica eroare perpetuă de a decripta „Miorița” drept textul „fatalist” al românilor). Dacă după terminarea spectacolului ne vom putea întreba, încrâncenați, „Oare de ce doar am râs, când trebuia să facem și altceva?”, înseamnă că piesa de teatru și-a atins ținta:

CONVORBIRI CU TĂTUCU’
STALIN privește în zare apoi începe să se plimbe cam nervos prin scenă, privindu-și ceasul. Apare BASARABIA în goană.
BASARABIA—Am ajuns târziu? Îmi pare rău… Am adus vaca de la pășune și…
STALIN(uluit)—Voi mai aveți vaci?… Vai, ce înapoiați! Vă trebuie tractoare.
BASARABIA(nedumerită)—Tractoarele dau și lapte?
STALIN(indignat)—Tu nu mergi la școală?
BASARABIA—Ba da. Am luat premiul întâi. Sunt cea mai bună elevă din sat.
STALIN—Atunci cum poți să crezi că tractorul dă lapte?
BASARABIA—Păi mă miram și eu. Deci n-ai dreptate, ne trebuie și vaci.
STALIN—Ia stai, tu mă contrazici pe mine?… O… O fetiță acolo…
BASARABIA—Nu eu, viața te contrazice.
STALIN—Hm, hm… Mai vedem noi cu timpul care pe care.
BASARABIA—Care pe care? Vai, încă nu s-a gătit războiul?
STALIN(nervos)—Ai un mod de a interpreta realitatea complet haotic.
BASARABIA—Ce-i aia „ha-o-tic”?
STALIN—Uită-te-n dicționar.
BASARABIA—Ce-i aia „dicționar”?
STALIN(explodează)—Asta-i prea de tot! Ce-mi faci capul calendar? O să afli la școală… Eiii!
BASARABIA(nevinovată)—De ce te superi? Așa face și fratele meu, folosește cuvinte ciudate. Nu știe nici el ce înseamnă și se supără când îl întreb. Nu e nici o rușine dacă nu știi, dar nu le folosi, e mai simplu.
STALIN(amenințător)—Dacă mai spui prostii, te fac să nu mai vorbești niciodată! (tună) Te trimit în Si…! (șmecher) Beria, unde ești? Când am nevoie de tine lipsești…
BASARABIA—Nu mă tem de vrăji, eu mă rog și nu se prind de mine.
STALIN—Aici greșești… (râde sibilinic)
BASARABIA(mirată)—Ce vrei să spui?
STALIN—O să vezi tu… în timp…
BASARABIA—Iar te dai mare aiurea…
STALIN(tună ca un uragan)—Aaa! Ci… ci… cine ești tu, mă rog?
BASARABIA (copil politicos)—Ai dreptate, am uitat să facem cunoștință. Eu sunt Basarabia. Tu cine ești?
STALIN(înduioșat brusc)—Eu sunt TĂTUCU’, nu ți-au spus când te-au trimis la mine?
BASARABIA—Tătuca-i la muncă pe câmp, tu de ce tai frunze la câini pe-aicea?
STALIN—Ce-i aia „tai frunze la câini”?
BASARABIA—Stai degeaba prin gară.
STALIN—Tu m-ai făcut să stau degeaba! Ce tupeu! După ce ai întârziat zece minute!?
BASARABIA—Nu mi-ai zis încă cine ești. Nu mă duci tu cu vorba!
STALIN—Eu sunt… STALIN… Stalin înseamnă fier.
BASARABIA (bucuroasă)—Știu o poveste cu „Omul de tinichea”, e foarte frumoasă. Vrei să ți-o povestesc?
STALIN (nu știe cum să ia vorbele fetei)—Cine-i „Omul de tinichea”?
BASARABIA—E un tăietor de lemne.
STALIN—A, atunci e bine, are origine sănătoasă. Dar depinde și ce face…
BASARABIA—A, păi tocmai aici e frumos, că pleacă în Orașul Smaragdelor să-i ceară Marelui Oz o… o inimă! Ei, ce zici, nu-i grozav?
STALIN(sare)—Cum adică, eu n-am inimă?
BASARABIA—Nu vorbeam de tine. „Omul de tinichea” nu e om.
STALIN (uluit)—Atunci ce naiba e?
BASARABIA—Nu ți-am zis? E un fel de om de tablă care taie lemne. De asta nu are inimă.
STALIN—Asta e o premiză interesantă. Origine socială incertă, imposibil de stabilit.
BASARABIA—Iar vorbești păsărește.
STALIN (nu o aude, sedus de idee)—Aș rezolva pentru totdeauna dilema „Cine-i păzește pe paznici?”… (visător) Dacă aș avea și eu așa un robot… (brusc devine practic) Unde zici că se găsește „Omul de tinichea” acum?
BASARABIA—A, nu știu, că povestea nu spune ce a făcut după ce a plecat de la Vrăjitorul din Oz.
STALIN (dezamăgit)—De ce nu spune? Ăsta era lucrul cel mai important. (abia acum „aude” finalul) Ce… ce Vrăjitor?
BASARABIA (îi „predă” lecția)—Vrăjitorul din Oz, cel mai mare vrăjitor din lume, Regele Orașului Smaragdelor.
STALIN (furios)—Vrăjitori, auzi! Astea sunt superstiții! Vrăjitoarele nu există, încă n-ai învățat la școală?
BASARABIA—Ți-am spus de la început că e o poveste.
STALIN—Da? (oftează) Da, parcă ai spus că e o poveste… Păcat, aș fi avut nevoie de așa un robot?
BASARABIA—Ce-i aia „robot”? Iar vorbești păsărește.
STALIN—Robot e un fel de om de tablă care poate face orice… Sau, mă rog, aproape orice.
BASARABIA—Face treabă în locul tău? (STALIN aprobă din cap) Și tu iar stai degeaba?
STALIN—Of, ești imposibilă! Tu poți fi acasă și aici în același timp?
BASARABIA—Nu. Nimeni nu poate.
STALIN—Ei, vezi!? Dar dacă aș avea un robot din ăsta, l-aș trimite pe el undeva în locul meu, iar eu aș fi în altă parte, să fac altceva.
BASARABIA—Ce grozav! (bate din palme entuziasmată) Eu l-aș trimite pe „Omul de tinichea” cu vaca, iar eu mi-aș face lecțiile, apoi aș face mâncare și aș citi povești!
STALIN(disprețuitor)—Povești, auzi! Copil prost! Ai citit Dostoievski?
BASARABIA(se gândește puțin)—Nu cred, n-am auzit de Dos… cum ai zis tu.
STALIN(indignat)—Cum n-ai citit Dostoievski? În ce clasă ești?
BASARABIA—În clasa a treia. (mândră) L-am citit pe Creangă. Și pe Ispirescu, și…
STALIN—Ho, moară stricată! Ce creangă?
BASARABIA—N-ai auzit de povestitorul Ion Creangă?
STALIN—N-ai auzit de Dostoievski? Te trimit în Siberia!
BASARABIA(nu se lasă)—N-ai auzit de Creangă! Vii cu mine! Ce-i aia Siberia?
STALIN—Un fel de tabără. Te trimit acolo. Am auzit că ești o elevă bună.
BASARABIA—Vii și tu acolo și-ți aduc o carte de povești de Creangă. Dacă vrei aduci și tu o carte de povești de Dos… am uitat cum îi zice. Știi tu mai bine.

Septembrie 2014

 

FĂLTICENI—FLORENȚA ROMÂNIEI

niculina prundeanuDuminică, 8 iunie 2014, la Muzeul „Ion Irimescu” s-a lansat cartea doamnei Doina Cernica despre „Cititoarea-călătoare” prin lumea largă. Deseori am auzit persoane din municipiul Suceava spunând că ne ividiază pe noi, fălticenenii, pentru setea noastră de cultură, care e mult mai firavă în alte locuri mai bogate decât târgul nostru (sau poate tocmai din cauza asta?). Cu prilejul lansării cărții doamnei Cernica s-a reluat discuția despre acel clasament făcut cândva de marele Geoge Călinescu, privitor la numărul de oameni de seamă din orașele României—pe primul loc era București, pe locul doi Iași, pe locul trei Fălticeni. (Dar dacă am face și o raportare la numărul de locuitori, atunci clasamentul s-ar inversa, pe primul loc ajungând fără dubii Fălticeni.)
S-a mai reamintit și faptul că orașul nostru a fost denumit Florența României, fapt ce a făcut auditoriul să intervină în discuție pro și contra acestei „îndrăzneli” a micului târg, cu precizări privind diversele surse ale „botezului” făcut de câțiva oameni de cultură de marcă și care nu aveau nici o legătură cu Fălticenii, deci nu puteau fi bănuiți de partizanat.

În următoarea duminică, pe 15 iunie, ar fi trebuit să fie din nou (pentru al treilea an consecutiv) „Zilele culturii fălticenene”, dar aceste evenimente nu au mai putut avea loc din motive independente de voința celor care se ocupau de organizarea lor. Cum în luna iulie are loc celebrul „iarmaroc de la Folticeni” pomenit de Ion Creangă în „Amintiri din copilărie” având „Temeiul Bâlciului” pe 20 iulie, de Sf. Ilie, și evenimentele legate de „Zilele culturii fălticenene” au fost „reportate” pentru această perioadă. Aceste punți peste luni și peste ani mi-au dat ideea să readuc în atenția concetățenilor mei un mic discurs despre Fălticeni pe care l-am rostit ca invitat (locuiam atunci în București) în anul 1990 la Festivitățile prilejuite de Sărbătorirea a 500 de ani de la prima atestare documentară a orașului Fălticeni.
Între timp au avut loc multe schimbări în Fălticeni. S-a „externalizat” o mare parte din forța de muncă tânără spre Europa și, în compensație, s-au închis majoritatea întreprinderilor din oraș. Dar excepționala simbioză dintre viață și artă specifică Fălticenilor nu s-a pierdut. Muzeul „Ion Irimescu” a fost în sfârșit renovat și a căpătat strălucirea pe care o merita și care îi va putea permite să intre în circuitul turistic internațional, alături de „Muzeul apelor Mihai Băcescu”. (Dacă și administrația municipală și județeană va înțelege că e nevoie în plus de o infrastructură de sprijin pentru turism de cinci stele și că acum cultura e un produs de export foarte valoros—vezi cazul Sibiu)

Și în București s-au schimbat multe. A plecat spre locuri mai bune, pline de pace, domnul Diaconița, cel care a avut inițiativa de a organiza Întâlnirea fălticenenilor din București la începutul anilor ’70. Dar această idee a dat roade și în fiecare ultimă duminică din luna mai a oricărui an fălticenenii din București continuă să se întâlnească, să-și amintească de orașul natal și să ajute atunci când le stă în putință. Cred că s-a trecut deja de a patruzecea întâlnire. Și toți se bucură de orice veste bună venită din Fălticeni. Mai ales de când Asociația Fălticeni Cultural, înființată și condusă de Părintele Liviu Mihăilă, a reușit să organizeze un festival de teatru pentru trupe de copii și tineret, „Grigore Vasiliu-Birlic” și apoi un festival de muzică folk. Cultura devine astfel familiară tinerei generații și avem certitudinea că vor duce mai departe visele tuturor. Semn că ne-am născur în locul potrivit, alătur acestor gânduri și micul meu articol din anul 1990, dovadă de cotinuitate și stabilitate a preocupărilor înalte ale fălticenenilor:

„ NOIEMBRIE 1990—„500 de ani de atestare a orașului Fălticeni”
MISTERUL ABSOLUT

„De nostalgia Fălticenilor se poate și muri.” O replică de un asemenea dramatism nu putea fi scrisă decât de un mânuitor al esențelor sufletești, pentru că fiecare piesă de teatru e un distilat de emoții umane. Consecvent cu el însuși până la capăt, dramaturgul Horia Lovinescu a dovedit prin viața și prin moartea lui că nu era vorba de o simplă figură de stil.
Să fie Fălticenii un spațiu malefic, înconjurat în loc de ziduri de o Vale a Plângerii? De ce simțim, îndepărtându-ne de el, că bucata noastră de cer s-a sfârșit, că sufletul s-a rupt în două și nici o știință din lume nu poate umple această falie?

Un orășel de buzunar, fără teatru, filarmonică, fără pinacotecă și mari muzee vestite în toată lumea, fără biblioteci cu sute de mii de volume, fără universități. Pentru un călător grăbit și neavizat, chiar un orășel prăfuit de provincie, plin de prejudecăți și lipsit de viață. Cândva a fost chiar „pedepsit” literar și numit „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”.
Și totuși Fălticenii nu au dat niciodată celor veniți să se stabilească aici sentimentul exilului. Pentru fiecare nou venit Fălticenii devenea nu numai „acasă”, ci locul privilegiat care oferea posibilitatea de a-și da întreaga măsură a valorii lui. O uriașă putere de captare și asimilare a dăruit tuturor rezidenților sentimentul uluitor de coparticipanți la oficierea unui mister absolut.
În ce anume constă această putere neobișnuită a Fălticenilor? Nu știu și n-am să știu probabil niciodată. Un mod de așezare a liniilor de forță magnetică de o unicitate tulburătoare. Un spațiu-capcană.

Curios, romantismul fiecărei generații are altă coloratură decât al generațiilor precedente, dar strania atracție a orașului se manifestă cu aceeași forță asupra tuturor.
Dacă aș vrea să încerc să explic în ce mod am simțit noi, cei tineri, atracția orașului-capcană, mi-ar fi foarte greu. Nici depărtarea de la care îl privesc de obicei din București nu m-a ajutat să-mi limpezesc gândurile. Un judecător rece și străin de aceste locuri ar fi tentat să situeze legăturile la nivel de subconștient. Pentru el mă simt obligată să-mi reamintesc că derdelușul nostru era ulița lui Creangă. Ne jucam de-a v-ați ascunselea printre filele din frunze ruginii ale Dumbrăvii Minunate. Iar când, într-un ceas târziu, ne îndepărtam spre alte zări la școli înalte, trenul trecea ca o nălucă în noapte, trăgând în urma lui perdeaua cețoasă a iazului ca o boare de lacrimi pe care le trimetea spre noi Nada Florilor.

Iată întradevăr o zestre „ereditară” cu care poți fi chiar înmormântat de grijile vieții fără să te simți sărăcit sufletește.
Un posibil secret? O simbioză desăvârșită între viață și artă. În ciuda puținătății mijloacelor de care dispune, Fălticenii îți încarcă sufletul cu doze letale de aspirație către înalt. Și, în vreme ce te obligă să pleci departe, în drumul spre desăvârșirea ta ca om, te leagă pentru totdeauna de el cu geloasă iubire.
O boală fără leac această nostalgie a Fălticenilor. Am mulți colegi care s-au stabilit în București sau în alte orașe, ai căror părinți au plecat la rândul lor de aici și totuși când vorbesc de Fălticeni spun „acasă”. Să fie un nonsens? Nu cred.

Cui i se pare că exagerez să vină în ultima duminică din mai a fiecărui an la „Sărbătoarea fiilor orașului Fălticeni” din București. Cine nu crede să-l roage pe domnul Diaconița, veritabil Șef de Stat Major al „diasporei fălticenene”, să-i arate mărturiile strânse de-a lungul a 17 ediții ale acestei întâlniri cu caracter unic. Cine are timp, să cunoască vocația de oraș-stat, comparabilă cu anticele metropole grecești, a micuțului orășel din nordul Moldovei.
În tot ce facem noi cei tineri acolo unde ne găsim fiecare, sentimentul apartenenței la acest spațiu-capcană se însumează constant. Fălticenii fac parte mereu din planurile noastre de viitor. Toate piesele de teatru pe care le-am scris și le voi scrie vor purta înscris ca loc de compunere și Fălticenii. Aceasta nu din filială recunoștință, ci doar ca revelare a unei stări de fapt: nu pot să încep și să finalizez nici o piesă de teatru decât împrospătându-mi forțele din mireasma inexplicabilă a Fălticenilor.
Poate cei care au rămas mereu să locuiască aici nu realizează la adevărata ei dimensiune nevoia noastră „patologică” de Fălticeni. Am încercat să scap de această obsesie măcar parțial scriind o piesă de teatru despre întemeierea orașului Fălticeni în anul 1779. Ana, personaj simbol în „Țălina”, este destinată de soartă să aducă drept jertfă la temelia firavului târg care încearcă să crească pas cu pas: „un mormânt pentru trecut și un prunc pentru viitor”. Prin glasul ei—al ANEI, cea care se zidește de bunăvoie în zidurile orașului-prunc— am încercat să justific puterea tiranică pe care o au Fălticenii asupra tuturor celor care au trăit și și-au zidit sufletul în zidurile lui. O explicație la nivel emoțional, singura care de fapt mai poate fi dată asupra acestui mister absolut, Fălticenii:
„Blestem cu blestem de foc să nu vă uitați niciodată leagănul în care ați crescut ori încotro vă va răspândi vântul sorții, pentru că acest târg s-a întemeiat ca să țină locul Cetății de scaun a Domnului Ștefan cel Sfânt, vândută de spurcații păgâni împăratului papistaș. Și să nu aveți tihnă până ce Suceava nu se va întoarce în trupul sfințit al bietei Moldove.”
Dincolo de aceste cuvinte începe pur și simplu Fălticeniul nostru.”

REMEMBER-Revoluția din dec. 1989—V

niculina prundeanu Noaptea de 21 spre 22 decembrie  1989  a fost probabil cea mai lungă noapte, din toate punctele de vedere, pentru toți românii, nu doar pentru noi, locuitorii de atunci ai  Bucureștiului.  Acel solstițiu de iarnă a îndoliat orașul încremenit de moartea  „decrețeilor” ieșiți în stradă pentru a-i striga în față sinistrei perechi  Ceaușescu tot disprețul față de minciuna ridicată la rang de politică supremă.  S-a discutat mult despre faptul că  Ceaușeștii au forțat româncele să nască acești copii nedoriți de mamele lor nu din comoditate, ci pentru că nu voiau să le ofere doar un viitor cenușiu, cu lipsuri de tot felul, de care ele erau sătule.  Și în mod paradoxal tocmai acești copii  „decreței”, deveniți adolescenți, au fost cei care au ieșit masiv în stradă în toată țara pentru a demonstra împotriva dictaturii clanului  Ceaușescu.  În  București ei au fost primele victime ale gloanțelor și ale tancurilor armatei române care avea menirea  „să apere poporul de dușmani”.  Dictatura dinamita limbajul și cuvintele ajungeau lipsite de sens.  „Poporul”  ajunsese o mână de criminali, iar dușmanii erau toți ceilalți români din toată țara.  Dar moartea copiilor, al căror sînge curs pe străzi a fost spălat cu tunurile pompierilor pentru a șterge urmele crimelor, a ridicat sus toată suflarea  Bucureștiului, care nu mai putea fi înspăimântată și oprită de nimic, pentru că venea să ceară socoteală pentru toate relele:

„   22 dec.  1989

Mă trezesc de parcă abia am închis ochii, dintr-un somn fără odihnă.  Ascult    „Europa  Liberă”, dar nu aflu nimic nou față de ce știam.  Ajung la serviciu și le rog pe celelalte fete să povestească fiecare cum a scăpat.  Alina a telefonat că nu poate veni câteva zile.  S-a lovit foarte rău când a fost nevoită să sară gardul, dusă de fluxul mulțimii.  Sărind peste gard fără să știe ce este dincolo a nimerit cu un picior într-un tomberon și unul afară.  Norocul ei că este foarte înaltă, altfel corpul s-ar fi despicat…  Presimțirea ei care o făcea să refuze cu groază participarea la mitingul din  21  decembrie s-a adeverit.

***

În sfârșit aflu de ce s-a spart mitingul.  O coloană de studenți a venit cu un mare tablou-fotografie și o înregistrare de la  Timișoara.  Se pare că emiteau pe aceeași frecvență cu magnetofoanele, de le-au putut acoperi.  Deci am avut dreptate, tancurile veneau spre noi pe bandă, nu în realitate.  Apoi  Ceaușescu a ieșit și și-a continuat discursul cu   „Vă dau 150 de lei…”   În pauze era huiduit, dar el vorbea de parcă îl aclamau.  Asupra mulțimii se trăgea, se foloseau gaze lacrimogene, iar el vorbea înainte.

***

Lumea se vânzolește pe lângă noi încolo și încoace.  Vorbim deschis, fără să ne ferim de nimeni.   „Nu mai are nici o șansă.”   „Ori își dă demisia, ori trebuie să-l închidă ceilalți, dacă el nu înțelege.”   „Parcă intenționat a adunat oamenii să-l huiduie.”   O colegă se sperie și ne cere să discutăm doar probleme de seviciu.  Ripostăm imediat, dacă îi este frică să plece de lângă noi.

Prietena mea  Gabi ne confirmă ipoteza mea de ieri cu privire la țiganii care abia așteaptă astfel de momente să fure tot ce le pică în mână.  De pe strada  Ritmului în drum spre  Institut a văzut doar magazine cu geamurile sparte, devastate și golite de tot ce aveau în rafturi și vitrine.  Ca și la  Timișoara se vede acum și cealaltă față a  Revoluției, cea hidoasă, a profitorilor.  Câți gestionari cu lipsă în gestiune au acum șansa să-și acopere propriile hoții în haosul creat…

O colegă de la  etajul patru plânge.  I-a telefonat soțul să nu plece acasă pentru că pe   „Armata  Poporului ”  și la    „Lujerului”   se trage în oameni din elicopter.  De pe toate platformele industriale lumea se îndreaptă spre centrul  Bucureștiului.  Abia acum aflu că soțul ei este securist.  N-aș fi bănuit, e o fată conștiincioasă și harnică, n-a încercat niciodată să profite de asta, ca altele, să capete cine știe ce avantaje.  Dimineață l-a rugat pe soțul ei să nu tragă indiferent ce s-ar întâmpla cu el din cauza asta.

Femeile încep să plece din  Institut.  Au copiii pe afară, că e vacanță.  Adjunctul vine cu noi ordine.  Cine are copii poate să plece, dar s-a cerut să se treacă pe listă fiecare, cu motivul plecării și semnătura.  Ceilalți pot să plece sau să stea, cum vor.  El ține lista, n-o dă decât dacă i-o va cere mâine cineva din conducere.  Parcă e după el…

A trecut deja de 10.  Mă hotărăsc să plec și eu.  În hol doamna  Iulia  Petrescu, directoarea  I.C.T.,  ne imploră plângând să nu plecăm spre centru și să nu ne riscăm viața fără rost.  Dacă vrem neapărat putem să plecăm acasă pe drumul cel mai scurt.  Deși în  Institut am fi mult mai apărate de pericole.  Dar să nu plecăm acolo…  Trupele de pază au ordin să tragă în caz de pericol…  Parcă nu mai e femeia puternică, energică, de acum două zile. Membră în C.C.,  cu tot felul de funcții.  Ea nu are copii, dar acum observ că se poartă de parcă noi am fi copiii ei.  Într-un târziu își dă seama că nu ne poate convinge și pleacă spre biroul ei, plângând și frângându-și mâinile.  Pornesc spre poarta  Institutului.  Pe drum întâlnesc o colegă,  Lenuța,  care plânge și nu îndrăznește să mai iasă. S-a întors din drum de la poartă, speriată de ceea ce văzuse afară.   „Sunt în față cei de la  I.P.I.U.  și ne iau cu forța la manifestație.  Ce fac eu cu copiii?”   Încerc s-o liniștesc.  Apare și  Emil  (adjunctul șefului nostru),  care îi promite s-o ducă până la stație la  Metrou să poată pleca. Dar când ajungem la ușa dublă de sticlă pe care se intră și se iese din  Institut avem o mică surpriză.   Ușa e blocată cu bara de fier, iar secretara  P.C.R.  și tânărul șef de la   Laboratorul  Special (cu stele invizibile pe umăr)  stau ferm deciși să împiedice ieșirea oricui.  Parcă ar avea o misiune dată de  Comandantul  Suprem, bla, bla, bla…   Ne cer să plecăm imediat înapoi la locurile noastre de muncă.  Dar noi rămânem.  Locul nostru e în stradă și ne cheamă.  Așteptăm să vedem care parte va renunța prima la misiunea ei.

***

Între timp îmi amintesc, sadică, de unul din marile succese ale  Laboratorului  Special.  O parașută imensă, proiectată special pentru parașutarea la punct fix a unor tancuri pentru desant aerian.  Toată pompa de rigoare.  Tancul ales pentru demonstrație coboară din cer ca un meteorit pentru că parașuta se încăpățânează să nu aibă nici un efect antigravitațional…  Au avut noroc pentru că totuși n-au fost victime umane și nici alte distrugeri materiale, cu excepția nefericitului tanc.  Care tanc probabil fusese construit la  Uzinele  „23  August”  printre pașnicele locomotive.  Și ei au  Zona lor  Specială, unde lucrează și soțul vecinei mele  Dorina.  Ce mică e lumea…  Ca în bancul cu  Fabrica de biciclete  Tohanul  Mare—„un tip fură piesă cu piesă din fabrică, vrând să-i facă o bicicletă copilului.  Dar de fiecare dată după ce o asamblează iese… o mitralieră.”  Cam astea sunt efectele politicii lui  Ceaușescu de a face totul în țară fără importuri și cu pretenția absurdă  „de a ajunge la nivel mondial și peste…”  Dintr-o asemenea politică păguboasă o mare parte din cercetarea românească s-a transformat în vodevil și operetă.

***

Lenuța se miră de ce mă apucă râsul.  Nu am timp să-i explic.  Coloana de la  I.P.I.U.  merge să ne forțeze poarta metalică pe care intră mașinile.  Secretara de partid și  Șeful  Specialelor pleacă să vadă ce se întâmplă acolo.  Am scăpat de cei doi  Cerberi.  Ies împreună cu două femei.  Suntem aplaudate, dar ușa e blocată din nou.  S-au întors  Cerberii la post.  Apoi ușa se deschide iar.  Ies adjunctul cu  Lenuța  plângăreața și încă o persoană, care merg spre  Metrou.  În sfârșit ușa este baricadată bine și nimeni nu mai iese.  Coloana  I.P.I.U.-lui strigă:   „Lașilor, lașilor!”  Îi rog să nu le jignească degeaba, în  Institut mai sunt doar câteva femei.  Secretara de partid și  Șeful  Laboratorului  Special (de armată)  nu le lasă să plece.

Coloana pornește spre  bulevardul  Muncii.  Din fericire găsesc o fostă colegă de la  Laboratorul  Tricotaje,  Mihaela  Ciocan, care acum  lucrează la  I.P.I.U.  Și ea se bucură că ne-am întâlnit.  Pentru mine e un lucru vital să fie cineva cunoscut alături.  Sunt totuși într-un oraș străin și  dacă mi se întâmplă ceva…  Mihaela  are impresia că mergem la plimbare.  O avertizez că s-ar putea să se tragă asupra noastră.  Cade pe gânduri, apoi hotărăște să meargă înainte, cu orice risc.   „Suntem prea mulți.  Nu au ce să ne facă.”  Are dreptate, dar pot să încerce să ne oprească din mers sau din viață.  Coloana se unește cu alte coloane, venind dinspre  uzinele   „Republica”   și   „23  August”.

***

Pe 29 ianuarie 1990 aveam să privim cu uimire de la geamurile  Institutului aceleași coloane, nestructurate însă, curgând în flux continuu spre centru.  Având la ei aceleași steaguri fără stemă, oamenii, în grupuri mici, mergeau spre  Palatul  Victoriei, să se convingă cu ochii lor că nu li s-a întâmplat nimic rău celor dragi, să arate țării întregi în cine au ei încredere.  Iar seara, cu și mai mare uimire, aveam să aflu de la   „Europa  Liberă”   că muncitorii sunt aduși în autobuze speciale ca pentru mitingurile dictaturii.  Cum pot crede unii că oameni care au înfruntat gloanțele mai pot fi obligați să meargă undeva dacă ei nu doresc asta?  În seara aceea am jurat că de atunci încolo postul   „Europa  Liberă” nu va mai exista pentru mine.  În seara aceea redactorii care  „lucrau pentru binele românilor”  au arătat ce părere sub orice critică au despre eventualii lor ascultători români –o  turmă care poate fi ușor manipulată, fără simț critic, incapabilă să compare ce văd cu proprii ochi cu știrile de la radio, sau gata să se lase dusă oriunde de oricine.  Nu îmi dau seama care din cele două variante e mai jignitoare.

***

Ne oprim în fața fiecărei întreprinderi dar majoritatea sunt golite de oameni sau baricadate bine.  La intersecțiile mari ne așezăm în genunchi pentru morții  Timișoarei, pentru morții de ieri.  La un moment dat m-am pierdut de  Mihaela.  Am regăsit-o mult mai târziu, la o intersecție, stând în genunchi.  Altfel n-aș fi văzut-o, amândouă suntem scunde.  Pe lângă noi se învârte un prăpădit de vreo 20 de ani, într-un pardesiu ponosit.  Nu strigă, nu se bucură, doar privește oamenii.  Cineva presupune că ar fi securist, prea îi filează pe toți.  N-are decât, sunt curioasă cum o să țină minte date despre câteva mii de oameni și, mai ales, cui o să i le mai dea.  Deși cred că mai degrabă e încremenit de uimire și incapabil să reacționeze cumva.”

 (aprilie – mai 2014)

MUSIC-SHOW—Grigore Leșe—Următoarea Interogație

niculina prundeanuDin momentul când a fost anunțată, cu câteva zile în avans, emisiunea doamnei  Sorina  Goia  „MUSIC-SHOW” avându-l ca invitat pe domnul  Grigore  Leșe, mi-a și apărut întrebarea pe care aș fi dorit să o pun.  Dar am așteptat cuminte să văd cum evoluează emisiunea, în sâmbăta de 29 martie  2014.  Țin să precizez că nu l-am văzut niciodată pe domnul  Grigore  Leșe.  Doar l-am auzit la radio, în emisiunile pe care le realiza dumnealui sau în diverse interviuri.  Dar îmi place patima cu care combate și cadența hipnotică și somnolentă a vorbirii și, evident, îmi place cum  „horește”.  Deci sper să nu fiu suspectată că aș avea ceva împotriva dumnealui.

Dar să revin la emisiunea propriu-zisă, care este interactivă, așa că au apărut repede mesaje telefonice de la ascultători.  Printre ei a fost și un domn care spunea că nu e de acord cu domnul  Leșe.  Dar nu a mai fost timp pentru argumente și precizări (în ce problemă?, de ce?… etc).  Domnul  Leșe s-a apărat cerând informații despre ascultător (ce facultate are și alte date personale).  Am fost foarte amuzată, pentru că domnul  Leșe a învățat „să horească”  de la domnul  Vasile  Soporan (în principal).  Când foruri internaționale din cultură l-au ales pe domnul  Vasile  Soporan drept  „Patrimoniu imaterial  U. N.E.S.C.O.”  în mod cert nu s-a vorbit despre universități sau alte școli.

Mi-am dat seama că dacă aș fi pus și eu întrebarea mea dinamitam emisiunea și ar fi fost păcat.  Am hotărât să o pun în spațiul on-line, unde timpul se dilată și discuțiile pot decurge la o temperatură mai potrivită.  Întrebarea mea se referă la  „Următoarea Interogație”.

La Prima Interogație domnul  Leșe a răspuns:  „Acum știu cine sunt”.  Presupun că știe în proporție de 95%, dar există și o marjă de nesigurață.  De ce cred asta?  Datorită reacției față de prietenul domniei sale, domnul  Vlad din buclucașa localitate  vasluiană  Pungești.  Cred că dacă domnul  Leșe era complet sigur l-ar fi oprit cu blândețe înțeleaptă pe domnul  Vlad, ca să nu mai ascultăm până la capăt textul imitat după  cronicarul  Ion  Neculce, „Fost-au acel…”.  Text care evolua mereu între penibil și scuzabil (datorită prieteniei dintre ei)  și care a funcționat ca o perdea de fum pentru ceva cu adevărat important, care s-a pierdut în decor.  Domnul  Vlad a zis ceva esențial (rezumez):  „La  Pungești  Compania  Chevron a astupat fântânile pentru că nu știa că ele sunt legătura între cer și adâncurile sufletului”.    Pentru că domnul  Leșe nu a putut remarca aceste vorbe în plin fum, le subliniez eu și le contrazic:  Tocmai pentru că știa acest lucru  Compania  Chevron a astupat fântânile.  Asta urmărea, să vă taie legăturile.  Dar, oameni buni, sunt fântânile voastre.  Apărați-le.  Cine vreți să vă păzească legătura voastră cu  Dumnezeu?  Așteptați iar:  „să vină americanii”?

1

Și în această emisiune domnul  Grigore  Leșe a repetat că:  „numa’  de jele să poate hori”.  Se observă că domnia sa crede sincer în această afirmație.  Dar lucrurile pot fi nuanțate.  Pentru că noi toți îl iubim pe domnul  Leșe avem voie să întoarcem vorbele pe toate fețele.  Nici un popor nu  horește doar de jele fără să dispară repede din istorie.

Oare nu cumva horitul de bucurie e mai vechi decât horitul de jele?  La noi, vechea doină bucovineană de jale e ferm datată cu un istoric de peste 200 de ani.  Vechime mare, am zice.  Dar privind la scara istoriei găsim și explicația: 1777, anul când domnitorul fanariot  Grigore  III  Ghica riscă decapitarea, încercând să împiedice astfel cedarea  Bucovinei către  Imperiul  Habsburgic (anexată de facto din 1775).  Deci vechea doină bucovineană e nouă.  Are doar ceva peste două secole.  În  Ardeal  de jele mare se poate vorbi mult mai adânc în timp, între nouă și trei secole.  În filmul  „Horea”  personajul se prezintă  „Ursu Nicola zîs șî  Horea păntru că mi-o plăcut viața șî mi-o plăcut cânta”.  Iar  Horea s-a ridicat tocmai pentru că   „i-o plăcut”  ca ai lui să nu mai horească  „numa’  de jele”.  Poporul nostru are o vorbă:  „Lacrimile aduc lacrimi”.   Cineva poate crede că o astfel de abordare este simplistă.  Dar cel mai complicat în viață este să fii simplu.

Austriecii au dărâmat zidurile cetăților din țările cucerite.  Zidurile  Sucevei noastre stau mărturie.  Au interzis românilor să-și mai facă biserici  (ortodoxe)  din zid.  Așa au apărut minunile de bisericuțe din lemn care taie respirația vizitatorilor străini și astăzi.  Lumina culturii unui popor nu poate fi ținută sub obroc.  Cisma asupritorului nu strivește totul, undeva mai departe, sub o altă formă, creativitatea celui supus  țâșnește în soare.

Domnul  Grigore  Leșe a răspuns deja la  Interogația existențială  „Cine sunt?”.  Următoarea  Interogație la care trebuie să încerce să răspundă este:  „Cine aș fi putut să fiu?”.  Pentru aceasta, alături de drumul  „de jele” (cine sunt), e musai să caute și drumul de bucurie (cine voi fi).  Cândva demult, probabil în copilărie, ceva l-a împins pe domnul  Leșe pe drumul  „de jele”.  Recunosc tiparul, l-am văzut la mulți oameni.  Îi dorim domnului  Leșe să se întoarcă înapoi la acea răscruce.  Acolo unde sufletul lui de copil a fost rănit făcându-l colțos (încrâncenat, spune doamna  Sorina  Goia).  Iar după ce găsește rana care doare, la acea răscruce să caute și al doilea drum.  Chiar dacă nu va avea timp să-l parcurgă decât parțial, faptul că l-a aflat și începe să ni-l comunice și nouă va umple prăpastia care stă căscată între cele două drumuri.

2

Domnul  Leșe spunea în emisiune:  „Nu știu cum cântau dacii”.  Posibil că domnia sa nu poate ști.  Dar poate că da (cel puțin așa cred).  Poate că găsește și acel drum sonor.  Știm că strămoșii noștri daci  plângeau când se năștea un prunc și râdeau la moartea omului.  Oare putem găsi asemenea urme bizare?  Participați la o  Liturghie românească.  Ascultați cântecele.  Câtă melancolie degajă cântarea versetului „Iubi-te-voi,  Doamne”  sau majoritatea variantelor „Tatăl Nostru”,  ca să dau doar câteva exemple.  Aveți răbdare, așteptați.  Spre sfârșit veți auzi cântecele pentru pomenirea morților: „Cu  Sfinții pomenește”  și  „Veșnica pomenire”.  Nu vă frapează faptul să sunt printre cele mai vesele cântece pe care le puteți auzi în  Biserică?

Noi avem încredere că domnul  Grigore  Leșe poate descoperi multe alte drumuri sonore.  Pentru aceasta trebuie să urce de la patimă (încrâncenare)  către pasiune, ce are în ea cumpăna care găsește echilibrul.  Chiar domnia sa spunea că avem nevoie de calm și înțelepciune ca să zidim ziduri temeinice.  Dacă însă nu are toate zidurile degeaba vrea să pună acoperișul.  De aceea trebuie să afle zidurile bucuriei și tandreței, apoi să le pună lângă zidurile jelei și mâniei.  Atunci cerul întreg se va așeza drept acoperiș.  Și mai trebuie să afle că o astfel de construcție vine spre noi de la un șir nesfârșit de oameni și pentru a dura în timp are nevoie tot de un șir nesfârșit de oameni.

3

Un exemplu adiacent este mișcarea de revenire a iei  „La blouse roumaine”.  Fetele acestea entuziaste au înhățat o tradiție aparent încremenită în timpuri trecute și au proiectat-o în secolul 21.  Pentru ele ia este „un CV al celei care l-a cusut și îl poartă”, e un organism viu și proteic, o adevărată poveste despre  România de astăzi.

Domnul  Kelemen  Hunor  a avut cele mai mari realizări dintre toți  Miniștrii  Culturii din România și sunt convinsă că la fel se va întâmpla și acum când a revenit la acest minister.  Domniei sale îi pot mulțumi românii din  Republica  Moldova că au un post  Radio  România care emite în  Chișinău.

Orice tradiție se modifică în timp.  O mișcare apărută la vecinii noștri în Ungaria anilor ’80  este astăzi conservată ca  „metodă  U.N.E.S.C.O.”  —Casa  Dansului.  Această  „metodă”  este astăzi difuzată și în  România,  Belgia etc., pentru că încearcă să păstreze măcar ceea ce a rezistat în timp și asta fără fonduri de la stat.  Au înțeles că e posibil ca , de exemplu, acum 400 de ani ceea ce etichetăm noi tradiție sigură era considerat poate erezie modernistă.

Mergând înapoi în timp, un alt exemplu:  compozitorul  maghiar  Béla  Bartók  a fost unul dintre cei mai mari culegători de folclor muzical românesc, ca și al altor naționalități.  Când ne împăcăm cu noi înșine și cu ceilalți dispare radicalizarea direcțiilor, putem înlocui pe  „ori/ori”  cu  „și/și”.  Mai ales că, după cum spunea un ascultător, pe bună dreptate, în ultimele minute ale emisiunii: „Autentic poate fi doar țăranul care cântă pe ogorul lui, când îi vine gust să cânte.  Pe scenă sau cu spectatori, același cântec al țăranului devine trans-figurare.”  Vorbim deja de alte repere.  Să nu ne înțepenim în dogme false. În timpul ăsta pruncii noștri vor să plece ca să nu mai audă tot cântece de jale.  Între  Orgoliul cântecelor de jele și „Orgoliu și betoane”  al celor plecați să câștige bani cu nemiluita e o altă prăpastie.  În  Maramureș se ard porțile care i-au făcut faima în lume și care păzeau spațiul sacru al casei și se dărâmă casele tradiționale (sărăcăcioase?).  În loc apar monștri de beton anonimi care nu sunt capabili să spună ceva despre locuitorii lor, pentru că fac parte din altă  Țară, a  Zmeului  Zmeilor.  Dacă nu băgăm de seamă, toate tradițiile, mai mult sau mai puțin autentice, vor fi îngropate în praful uitării.

„Cu o floare nu se face primăvară”  spune înțelepciunea românească.  Oricare ar fi ea, oricât de înmiresmată.  Dar un mănunchi mare din fragilii ghiocei nu poate fi rupt.  Mihai  Eminescu a cules până și cântecelele de joacă ale copiilor mici.  Și pe acelea le-a considerat demne de a fi păstrate în memoria noastră.  Doar alături cât mai mulți, mici și mari, umăr lângă umăr, vom realiza lucruri cu adevărat importante.

 


REMEMBER-Revoluția din dec. 1989—IV niculina prundeanu După spargerea mitingului, organizat chiar la cererea lui Ceaușescu pentru a demonstra la televizor iubirea României față de el, ziua de 21 Decembrie 1989 i-a arătat adevărul „iubitului nostru conducător”. Dar el era mult prea intoxicat de propriile fantasme, pe care le impusese întregului aparat de propagandă spre a fi dirijate spre poporul român, încât nu mai putea crede nici ceea ce vedea cu ochii. Dorința bolnăvicioasă de a se vedea adulat ca totdeauna trecea înaintea realității. Cu siguranță că doar niște agenturi străine puteau fi vinovate de faptul că minciunile lui nu mai prindeau la public. Dar subconștientul îi jucase o festă. După fuga celor mai mulți oameni, în piață mai rămăseseră doar cei apropiați de clanul Ceaușescu și cei care veniseră să-l huiduiască. Lor le promitea Ceaușescu tot felul de adaosuri meschine de sume, la salarii, la burse, la alocații, la pensii, la … etc. Nici măcar nu realiza că asta era echivalent cu a recunoaște că doar cei care primesc „pomana” lui pot sta lângă el și pot trăi bine. Că nu idealurile comuniste contează pentru el și clica lui, ci avantajele materiale de care au căutat toți să profite mereu fără să le pese de soarta adevărată a poporului.
În acest timp străzile Bucureștiului din apropierea clădirii Comitetului Central arătau ce cred în relitate românii despre toată mascarada la care fusese obligați de Securitate să participe fără a-și spune ce îi doare de fapt. Zăgazurile fuseseră rupte și nimic nu mai putea opri talazurile oamenilor care nu mai răbdau minciuna și opresiunea:„ 21 dec. 1989
Mașinăria de propagandă a lui Ceaușescu funcționase fără probleme până acum, fabricând o „realitate” paralelă prin care falsificau adevărata stare de lucruri din țară. Având în vedere că toți știau că nimic nu e adevărat, că e doar un circ de fațadă, mă întreb cui credeau ei că folosește această iluzie? Înainte să ajungă în fruntea țării Ceaușescu fusese printre cei care fabricaseră iluzii pentru regimul lui Dej. Tiparul stalinist de falsă bucurie, de fals belșug, de false valori rămânea țelul aparatului politic comunist în care nu credeau deloc în primul rând ei, cei care executau falsurile. Cum ar fi putut să înainteze România „pe cele mai înalte culmi de progres” dacă ei „proiectau” doar minciuni? Foarte des se organizau spectacole omagiale cu și fără motiv, alcătuite cu un fast cu atât mai penibil cu cât banii, mulți, cheltuiți pentru ele erau o sfidare la adresa lipsurilor de tot felul cu care se confruntau românii.
Când astfel de spectacole erau date la televizor nu suportam să le văd, atât de fals suna totul. Îmi aminteam cum mă miram cine ar putea fi fraierii care vor să fie spectatori la salatele astea. Când am venit în București am ajuns să fiu pusă și eu pe lista fraierilor care erau obligați să participe la un spectacol omagial prezentat la Opera Română. Mi-am luat o carte la mine și am citit tot timpul cât a durat spectacolul. Mulți alții făceau la fel, citind sau povestind încet vrute și nevrute. Erau foarte multe proiectoare care luminau atât scena cât și sala, încât celebrul frig din sala Operei se topise sub lumina lor. (Altfel, când se ridica marea cortină metalică aveai senzația că ești în mijlocul viscolului, ca sub cerul liber.)
A doua zi colegii m-au întrebat cine au fost actorii, cântăreții, etc și cum a fost spectacolul. Le-am răspuns că nu știu, pentru că nu-mi plac astfel de tâmpenii și n-am fost atentă. O colegă mai mare ca noi, de la alt laborator trecea pe acolo și s-a mirat când m-a auzit că nu-mi plac spectacolele omagiale: „Dar sunt pe scenă mari actori și…” I-am replicat că asta nu le face mai puțin proaste și false. Probabil că a auzit cine trebuie pentru că pe urmă nu m-au mai deranjat pentru ele. În schimb am făcut parte de câteva ori dintre cei trimiși ca „decor de traseu” când Ceaușescu se deplasa prin București. Reperele pe care le primeau cei care răspundeau de cei trimiși de I.C.T. erau: „stați pe strada X între stâlpii nr. A și B”. Desigur că Ceaușescu nici nu ne vedea din goana mașinii. Asta permitea unele „inovații”, ca de exemplu într-un amurg când ni s-a spus că am putea să lăsăm și diversele elemente stradale să fie vizibile (copaci, stâlpi, panouri, indicatoare rutiere, etc.) ca… „să părem mai mulți”!
Dar astăzi spectacolul regizat de politruci le scăpase de sub control. Ce aparate sofisticate reușiseră să pună în paranteze fondul sonor pregătit cu grijă dinainte de ei, difuzând în loc o înregistrare cu zgomot de tancuri, împușcături și huiduieli, făcută probabil la Timișoara? (Din cauza acelor zgomote stranii intrase în panică lumea golind piața și fugind în câteva minute în toate direcțiile.) Sau poate „minunea” asta se petrecuse chiar cu contribuția politrucilor „regizori” care încercau să se pună bine cu viitorii stăpâni?…
***
Strada începe să se golească. Dinspre intersecție la Universitate urcă pe bulevardul „Bălcescu” un grup masiv de tineri, strigând lozinci contra lui Ceaușescu. Îi privesc uluită. „Opriți-vă, sunteți nebuni, nu vă dați seama ce riscați?” Un bărbat cam de 35 de ani se întoarce spre mine și-mi răspunde: „Dacă ați avea un frate la Timișoara și ați afla că a fost împușcat, n-ați face la fel? Trebuie să ne răzbunăm morții. Ucigașul, ucigașul!” Răspund îngrozită: „Aveți dreptate, dar nu așa se rezolvă. Nu cred că mai e nevoie de alte sute de morți.” Nu mă mai aude, trece în sus cu coloana.
***
De fapt nu știu „cum altfel” s-ar putea rezolva o asemenea situație. Dar toată ființa mea țipă împotriva unei noi serii de morți, care presimt că va urma. Aș vrea… Nu știu ce aș vrea. poate mai există și oameni care gândesc în partidul ăsta. Poate realizează că țara e în prag de război civil și vor risca să-l aresteze și să-l înlocuiască. Nu pot admite că toți cei din Comitetul Central sunt doar niște simple marionete în mâinile lui, ar fi prea cumplit. Pe Ceaușescu oricum nu-l mai poate salva nimic. Poate înțelege el și-și dă demisia, poate…
***
Merg agale și ajung pe trotuar spre Colțea. În spatele meu aud niște bufnituri. Mă întorc și zăresc o busculadă cam prin dreptul Sălilor Dalles. Coloana de tineri este împinsă înapoi de ceva. Cine știe ce vor păți… Dar când atinge intersecția, coloana se repliază și urcă din nou, ca un tăvălug. Un milițian de la circulație e prins între ei. Îi zboară cascheta, bastonul, e lovit din toate părțile. Nu știu ce se mai întâmplă cu el, pentru că este acoperit de coloană. Coada coloanei se înțepenește în dreptul restaurantului „Dunărea”. Iar au fost opriți. Deodată o bubuitură cumplită de grenadă izbucnește între oameni. Am senzația că e vorba de ceva artizanal, poate a fost aruncată la întâmplare chiar de cineva din coloană. Oricum acolo nu e nimeni nici din miliție, nici din armată. Sau poate era cineva în civil?… O persoană e scoasă pe brațe de acolo de doi tineri și dusă peste spațiul verde din fața Naționalului. Nu reușesc să văd despre ce e vorba, sunt oameni mult mai înalți în fața mea. Poate e mai bine, pentru că o fată care a fost în față are un șoc și începe să strige aproape isteric.
O altă coloană se retrage defilând pe Republicii prin fața statuilor de la Universitate, apoi coboară pe „1848”. E împinsă de un rând de militari în albastru, cu scuturi și căști albe. Îmi scotocesc zadarnic toate cunoștințele din patru ani de armată feminină. Nu știu din ce armă fac parte. Parcă ar fi picați de pe altă planetă. Impresia mi se accentuează când coloana se repliază și îi atacă brutal. Deși sunt foarte tineri, deși sunt loviți cu scuturile în cap sau cu pietre, parcă nici un mușchi nu li se mișcă pe față. Lumea îi înjură și ei privesc impasibili, încercând să reziste presiunii. Sau poate înțeleg că e prea gravă situația și le e frică să riposteze dur? Încet, încet, se retrag, iar cei din coloană devin din ce în ce mai violenți. Coloana asta nu seamănă cu cealaltă, pașnică, urcată spre Dalles. Parcă zăresc prea multe figuri excesiv de bronzate pentru luna decembrie. Lovesc cu plăcere și retragerea scutierilor se transformă într-o fugă agrementată de înjurături groase. Dar fuga victorioasă se transformă într-o fugă îngrozită în sens invers. Probabil au întâlnit niște trupe mult mai puternice în față. Am senzația că s-a multiplicat coloana pentru că acum spre „Republicii” fug din ce în ce mai mulți oameni fără să se uite pe unde calcă.
Îmi privesc ceasul, arată 13,40. Apoi mă retrag coborând spre Piața Unirii. Nu vreau să risc să fiu strivită aici după ce am scăpat de la C.C. Pe colț, unde apoi s-a făcut cofetăria „Unirii”, un grup de 10-15 persoane, majoritatea țigani, cântă „Deșteaptă-te, române”, presărat cu înjurături la adresa lui Ceaușescu. O femeie din grup izbește cu sete de caldarâm o sticlă golită deja (de la o tărie). Grupul ei face haz, chiuie, urlă. Lumea se uită ca la urs. Mă enervez și strig: „Ce vă uitați așa? Nu vedeți că sunt țigani? Ăștia abia așteaptă să găsească un prilej să spargă magazinele și să fure.” Dar lumea rămâne inertă. Plec scârbită spre Metrou.
Ajung acasă și mănânc în fugă, apoi încerc să telefonez la Institut, dar telefonul nostru e blocat. Nu mai pot sta acasă, trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu celelalte cinci fete de la noi. Plec la Institut și în loc să răspund la întrebări, le cer să sune întâi la toate fetele, să vadă ce-i cu ele. Au sunat deja sau au primit telefoane. Doar una, Alina, cea care nu voia să plece, n-a dat nici un semn.
Apoi aflu că toți erau sub tensiune de la 12,30 când transmisia directă de la Radio fusese oprită brusc. Secretara văzuse chiar la televizor în sala de consiliu cum cineva îl scosese pe Ceaușescu de pe balcon, strigând: „Au început…”, iar Dăscălescu își pusese mâinile în cap, spunând: „Doamne, Dumnezeule!”
Le-am povestit ce am văzut eu, le-am spus că e posibil ca inclusiv la Timișoara să fi fost și derbedei puși pe distrus, nu doar revoluționari pașnici, pentru că am văzut cu ochii mei cu câtă plăcere se băteau unii dintre ei și aici, în plin centrul Bucureștiului. Apoi am aflat vești noi de la Univesitate. Cineva care plecase de acolo după ora 14 povestea că toată intersecția era blocată de oameni care stăteau în genunchi și strigau: „Ieri în Timișoara, azi în toată țara!”
Ajung din nou acasă de la serviciu, dar nu pot sta locului. Vecina mea, Dorina Olteanu, îmi povestește niște scene cumplite de la spargerea mitingului, cu o femeie străpunsă de lancea unui steag și oameni călcați în picioare. Ea era lângă rond, chiar în dreptul balconului, unde avuseseră dreptul să stea cei de la institutul lor (I. C. S. I.T.M.U.A.).
Sun la o cunoștință de-a mea, regizoarea Mușata Mucenic. Mă invită acasă la ea și la familia surorii ei Cezara Filip, să le povestesc ce am văzut. Sunt primele vești pe care le aud, ei nu știau decât ceva foarte vag. Sună telefonul și cineva le povestește că în Piața Universității se trage de la ora 18 incontinuu. Deschidem fereastra, dar nu auzim nimic. Ar trebui să se audă, doar e aproape până la Piața „Kogălniceanu”. Totuși femeia care a telefonat vorbea îngrozită și plângea. Poate au tras în aer, să-i sperie și să-i împrăștie (mă rog din suflet să fie așa).
La telejurnal se transmite mitingul. Le explic unde s-a întrerupt. „Regia” e vizibilă. Toate pauzele după întrerupere sunt montate cu două imagini dinainte de fuga majorității oamenilor, care se repetă alternativ, sau cu lozinci. Apoi vedem pe fereastră că nici o mașină nu mai circulă spre Universitate. Un baraj de miliție rutieră abate mașinile pe o stradă paralelă cu Bulevardul „Gheoghiu-Dej”. Mă hotărăsc să plec acasă. Ajunsă jos uit s-o iau spre stația de metrou de la Izvor și trec de strada „Schitu Măgureanu”. O iau încet pe lângă Cișmigiu, spre Universitate. Totuși de acolo coboară oamenii în jos. Unii au chiar aerul că se plimbă. Nu se aude nimic suspect. Întreb o femeie dacă este ceva la Unversitate, dar mă privește ciudat, aproape cu ură și nu-mi răspunde. Mă hotărăsc să mă întorc spre Izvor, să iau Metroul spre casă.
Ajunsă acasă deschid radioul și prind „Vocea Americii”. Ieri îl căutam pe unde ultrascurte, de asta nu-l găseam. Vestea revoltei de la București a ajuns în toată lumea. Primim tot felul de mesaje de încurajare, stropite cu lacrimi. Apoi postul își încetează emisia și trec iar pe „Europa Liberă”. Se confirmă veștile despre împușcăturile din jurul orei 18. Se pare că doi tineri au fost striviți de tancuri. Sunt foarte mulți arestați, răniți, iar morți 13. Deodată niște bubuituri acoperă radioul. Ies pe hol dar nu văd nimic. Bat la ușa vecinilor, Dorina și soțul ei, și-i rog să mă lase să văd. Spre Universitate cerul e brăzdat de mănunchiuri de gloanțe trasoare. Trag în sus. Dacă ar trage în plin ar muri sute sau mii de oameni, pentru că trag incontinuu. Mă retrag în cameră la mine, dar parcă nu mai am puterea să ascult. Sunetele alunecă peste mine, ca pe sticlă, n-am putere decât să plâng chinuit și adorm ca într-o mare de plumb, parcă fără aer și fără vise.” REMEMBER-Revoluția din dec. 1989—III niculina prundeanuZiua de 21 Decembrie 1989 a fost ziua în care tovarășul Nicolae Ceaușescu, Președinte al R.S.R., Prim-Secretar al C.C al P.C.R., etc, precum și consoarta onorată în țară și în străinătate cu nenumărate titluri nemeritate, împreună cu principalii lor acoliți „iubiți de întregul popor” au fost huiduiți copios în chiar cuibul lor de putere. În balconul de la C.C. al P.C.R. au încercat o nouă mascaradă cu discursuri aranjate și urale înregistrate și retransmise ca o ceață pe deasupra pieței de unde oamenii aduși ca „voluntari” îi priveau împietriți și tăcuți. În mod paradoxal cei din piață au ignorat discursurile diverșilor „tovarăși indignați de evenimentele de la Timișoara”, așteptând discursul lui Ceaușescu. Complet în afara sentimentelor și gândurilor pe care le nutrea poporul român, în numele căruia vorbea mereu, „iubitul nostru conducător” și-a început discursul cu niște propoziții halucinante: „un cald salut tovărășesc și cele mai bune urări”. Parcă l-am văzut atunci pe concetățeanul nostru Grigore Vasiliu-Birlic jucându-l pe Costăchel Gudurău din filmul „Telegrame”, cocoțat pe stâlp ca într-un balcon pe care îl transformase în tribună, reușind să capteze atenția tuturor celor prezenți acolo cu un discurs la fel de halucinant. Și Ceaușescu a reușit în sfârșit să capteze atenția tuturor, dar pentru „prestația lui” și în numele morților din Timișoara și restul Ardealului pe care îi ignora cu seninătate, a primit în obraz adevărata iubire pe care o simțeau românii față de clica lui:„ 21 dec. 1989
Ajung într-un suflet la serviciu. Povestesc febril colegilor ce-am auzit, cu lux de amănunte, care însă nu-mi ajung. Trebuie să aflu tot adevărul… Cum?
Adjunctul ne anunță că se face un mare miting. Se cer 6 voluntari din laborator. Sar prima. Este întâia oară când mă ofer benevol la o astfel de acțiune. Poate se dau noi amănunte, explicații. Trebuie să aflu…
Norocul meu că e cald (parcă ar fi primăvară), altfel aș sfecli-o. Sunt la începutul unei crize de rinichi. Iar începe să se elimine nisipul. Asta nu mă împiedică să fiu o elegantă, cu pardesiu strâmt și pălărie. Ce mi-o fi venit să le prezint tocmai azi colegelor această ținută, nouă pentru ele? Se potrivește ca nuca-n perete.
E drept, n-aveam de unde ști că se vor cere voluntari. În general în zona zero din apropierea „balconului Julietelor peceriste” se trimit doar „tovarăși de încredere”, cu dosare blindate. Sunt atît de naivă din punct de vedere politic încît nu realizez că această lipsă de „vigilență comunistă” arată o mare defecțiune a sistemului care părea un monolit. E un semn clar că șobolanii încearcă să părăsească repede corabia ceaușistă care prinde tot mai multă apă la bord.
***
Eu nu sunt nici măcar membră P.C.R., deci nu-mi închipuiam că aș putea face parte din grupul celor care vor fi admiși în „paradisul lor”. Mă amuz amintindu-mi cum am scăpat de insistențele celor care voiau să mă „fericească” neapărat cu „onoarea” de a deveni „nembru”, vorba Cetățeanului Turmentat. Eram în timpul stagiaturii, cred că eram deja în anul al treilea. Încă din al doilea an fusesem promovată șefa Atelierului de Creație la Întreprinderea Textilă din Vaslui. De fapt fusese doar ideea de atelier, pentru că tot finisajul era un șantier când am fost numită. Eu am fost obligată să pregătesc un colectiv care mi-a fost impus, format din pile de grad zero (fete ale celor din județeana de partid, sindicat și ce-o mai fi fost acolo, plus amantele directorului și inginerului șef, după obiceiul pămîntului). Am făcut de toate, am proiectat mobilierul special pentru descompunerea desenului pe culori, am făcut comenzi oentru tot ce urma să înzestreze atelierul și chiar lucrări de construcții pentru laboratorul foto unde urmau să se facă acele clișee mari cât valțurile de imprimare Stork.
Așa că au considerat că orice faptă bună trebuie pedepsită și mi-au cerut să fac cerere de intrare în partid. M-am eschivat cât am putut. Secretarul de partid din finisaj părea un tip de treabă (sau poate chiar era), așa că i-am spus direct că nu mă tentează deloc să asist la ședințele lor stupide. Îmi ajungea ședința trimestrială la care eram obligată să vin ca invitat (ce nonsens!). Mi s-a adus și argumentul că nu pot fi șef de atelier dacă nu… Am râs și le-am replicat că pot cere așa ceva abia atunci cînd mă vor plăti conform acelei funcții, deocamdată onorifice. Dacă nu le place sunt liberi să pună în locul meu un „nembru” . Bineînțeles că nimeni nu se înghesuia să intre în viesparul meu de la creație. Eventual așteptau să termin punerea la punct în totalitate a atelierului, deși după cum se exprimau toți („aoleu ce „bucățele” ți-au dat pe cap”)…
Într-un final fericit șeful personalului, Bîrjoveanu, a avut o sclipire „de geniu carpatic” și mi-a dat un formular pe care să-mi fac autobiografia. Eu am prostul obicei și citesc tot, înainte de a scrie. Așa că am văzut steluța care explica jos că formularul „se completează de către cei care fac cerere de intrare în partid”. M-am întors la „geniul local” și l-am întrebat de ce mă pune să completez acel formular dacă eu nu am făcut cerere de… „Geniul bîrjovenit” mi-a răspuns că mi l-a dat ca model. Am plecat în birou și am scris pe o foaie albă autobiografia mea respectînd succesiunea rubricilor din formular.
Apoi am revenit la șeful genial al personalului și i-am spus: „Aveți aici autobiografia mea scrisă după model. Vă dau înapoi și formularul, că poate mai aveți nevoie de el.” Mi-a aruncat o privire ucigătoare, apoi m-a întrebat de ce nu vreau să intru în partid. Nu s-a așteptat la răspunsul pe care i l-am dat: „Consider că deocamdată am făcut prea puțin ca să merit asta”. Era o replică la care nu prea se mai putea negocia în continuare. Nu știu ce a scris Bîrjoveanu în caracterizarea care se trimitea pe o anumită filieră oriunde mă mutam cu serviciul, dar de atunci niciodată nu m-au mai deranjat cu partidul lor mincinos și mâncător de timp liber. Evident că eu am fost fericită că mă ignoră. Iar cînd am aflat, la I.C.T., că se băgau în viața ta particulară (cum te înțelegi cu soțul/soția/copilul/etc) și că rămâneai „nembru” și la pensie, am rămas șocată. Nu scăpai de ei decât când te lua moartea (sau cine știe dacă și atunci)…
***
Mulți colegi din Laboratorul Coloristic sunt plecați în delegații acum. Nu se completează numărul necesar de voluntari, așa că sunt numite încă două fete mai noi. Una din ele, Alina, știe sau presimte ceva și nu vrea să meargă. Încearcă un pretext, ceva legat de sănătate, dar din felul transparent de exprimare se vede clar că e un simplu tertip de fofilare. Nu are succes, lista voluntarilor a fost deja transmisă mai sus și nu este admisă nici o absență. E din ce în ce mai ciudat. Iar mă miră stranietatea felului în care s-au completat listele. Cu voluntari!… Voluntari în contextul zilei de azi, 21 decembrie 1989, începe să sune tot mai clar a „oameni de sacrificiu”. Totdeauna la astfel de acțiuni se trimeteau numai membrii de partid „de încredere”, aduși din toată țara, nu doar din București. Probabil i-au luat evenimentele pe sus și sunt obligați să accepte și oameni neverificați, să fie la număr. O să ajung sub „celebrul balcon”, L-am văzut doar la televizor uneori, habar n-am unde vine. Ce indignați ar fi „tovarășii” dacă ar afla de această neștiință inadnisibilă.
Pe B-dul „1848” formăm coloana, în dreptul magazinului „1oo1 articole”. Aflu că pe aici există o magazie pentru „recuzita de miting spontan”. După acțiune se va pune la loc. Și aici fac economie.
Se formează două coloane paralele. Asta nu ajunge, se mai bagă în supă și un TIR. Nici nu trece, nici nu se întoarce, ne gazează metodic. Dă Domnul și pleacă. Încercăm să ne recăpătăm suflul, dar nu suntem suficient de sobri. Leșinăm de râs. O „tovarășă” indignată ne interpelează. Ce să fie? O pisică. Stă în geam și ne fixează. E foarte curioasă, urmărește fiecare coloană de parcă ar avea un aparat de filmat în loc de ochi. „Tovarășa” încearcă să fie serioasă dar pisica e mai tare. Norocul ei că plecăm. Cam icnit, în hopuri, dar ne apropiem. Am ajuns pe „13 Decembrie”, apoi pe aleea din față la C.C. Stop. Nu avem voie să mai înaintăm.
Al dracului, n-am noroc să văd balconul. Le rog pe fete să-mi explice măcar unde e. „Tu unde naiba trăiești?” Unde să trăiesc? Cu nasul în cărți, prin sălile de spectacole sau expoziții, la Muzeul Satului.(Ori de câte ori mi se acrește de București fug în sat pe malul Herăstrăului. Pe măsură ce trec anii am senzația tot mai acută că fără să trăiesc un an-doi într-un sat aruncat într-un vârf de munte, după un ritm ancestral, nu voi putea ajunge la izvoarele sufletului românesc. Parcă mi se refuză accesul la mitul primordial.)
„Vezi dacă nu-ți aduci televizorul de la Fălticeni?” Ce să văd la televizor? Nu știu nici o boabă rusește sau bulgărește. Să ghicesc despre ce e vorba, ca voi? Mai bine citesc o carte.
A început mitingul. Vorbesc diverși „tovarăși” care „își exprimă indignarea”. În pauze niște megafoane postate nu știu unde ne împroașcă entuziast cu lozinci și urale. Lumea tace cât pot vedea cu ochii. Doar câțiva „tovarăși cu munci de răspundere” scâncesc izolat, încercând să acopere marea de tăcere. Doar magnetofoanele își păstrează entuziasmul plin de lozinci înregistrate anțărț și ni-l transmit și nouă prin stațiile de amplificare ale mărețului conducător. În cazul ăsta mă mir de ce au mai avut nevoie de noi, voluntarii?… Ia stai!? Uneori am impresia că aud și niște huiduieli, cam anemice. Oare am iluzii auditive? Aștept să vorbească „Șeful”, poate mai aflu ceva…
***
(Acum, după căderea sinistrei perechi, cred că ar fi timpul să renunțăm la ideea copilărească și incorectă de a nu scrie cu majuscule numele lor, sau P.C.R., C.C., etc. Asta e de fapt o dovadă de infantilism politic. Parcă ne-ar fi încă frică de ei și încercăm să-i micșorăm artificial. Chiar dacă nu au fost inteligenți și culți, au fost de o șiretenie diabolică. Au știut să speculeze toate viciile celor din suprastructura politică, transformându-i în cățeluși ascultători. Iar efectul s-a rostogolit din ce în ce mai jos. Trebuie să scriem din nou cu majuscule. Doar atunci vom putea explica mai ușor cum a fost posibil ca ei să ne creadă o turmă.)
***
Lumea privește în sus. Pe clădirile din jur se văd soldați cu arma pe umăr. „Ne păzesc să nu facem un pas greșit.” Zâmbesc amuzată. Suntem câteva mii. Ce ar putea face acești soldați dacă noi am vrea să intrăm în C.C. CU FORȚA? Dacă… Dar ce ne-ar putea uni atât de tare încât oamenii să-și învingă frica de Securitate?
În sfârșit i se dă cuvântul lui Ceaușescu. Îmi fac urechile pâlnie, dar parcă îmi dă cu o măciucă în cap. „Vă transmit un cald salut tovărășesc și cele mai bune urări.” Întradevăr era momentul pentru așa ceva. Omul ăsta nu-i normal. Chiar dacă la început au fost niște agenți străini la Timișoara, faptul că totul a degenerat într-o mișcare de masă și au murit oameni nevinovați, nu-i dă dreptul să bagatelizeze situația. Am venit degeaba, cred că nu voi afla nimic aici.
A făcut pauză după primul grup de fraze. Probabil că în discursul pe care îl citește, cei care i l-au scris au notat și pauzele pentru „aplauze și ovații”… Urmează desigur magnetofoane entuziaste!… Dar nu… În loc de urale și aplauze aud un huruit straniu și parcă niște țipete, apoi huiduieli puternice. Toate transmise aproape la maximum pe megafoanele care ar fi trebuit să preia, ca de obicei, strigătele de bucurie înregistrată magnetic… Ceaușescu încearcă să mai înceapă o frază, dar huiduielile cresc în intensitate, la fel huruitul și țipetele. Parcă aud și niște bubuituri și pocnete de arme. Am totuși senzația absolut clară că sunt înregistrări… De unde s-au interpus aceste sunete între regia standard a mascaradei ceaușiste și noi, cei din piață?! Și, mai ales, de unde provine acest echipament atât de performant încât mașinăria lui Ceaușescu e neputincioasă în fața lui?
Marea de oameni se mișcă parcă biciuită de furtună. Lumea începe să fugă țipând. Abia am timp să-mi iau sacoșa de jos. Întreb pe cei care fug ce se întâmplă? „Vin tancurile peste noi.” Cum să vină tancurile, e absurd, doar ei ne-au adus aici? Dar nimeni nu mai raționează. Fluxul de oameni mă duce în spatele C.C-ului. La câțiva metri în dreapta mea o femeie se împiedică de niște indicatoare rutiere și cade. Cei din jurul ei abia pot stăvili puhoiul de oameni să n-o calce în picioare. Mă apropii de un gard înalt, pe care în nici un caz nu aș putea să-l sar. Privesc spre dreapta dar nu am nici o șansă să mă întorc și să ocolesc clădirea de acolo. În stânga e o zonă verde, păzită de niște militari și ofițeri superiori. Mă strecor încet prin marea de oameni către stânga. Poate n-or fi nebuni să tragă. Oricum, decât să mor strivită sub gard, mai bine risc…
Deodată văd un spațiu liber prin care lumea trece dincolo. Nu am timp să înțeleg dacă e o poartă sau a fost rupt gardul. Sunt catapultată pur și simplu de cealaltă parte. M-am lovit de un stâlp, dar sunt dincolo, la larg. Mă opresc din nou și întreb lumea care fuge ce s-a întâmplat. Nimeni nu înțelege nimic, toți sunt îngroziți. Văd în sfârșit niște colegi și-i întreb dacă a tras cineva… De fapt aș fi vrut să întreb dacă l-au împușcat, dar așa ceva nu se poate rosti în stradă. În loc de răspuns primesc recomandări să nu mai pun întrebări.
Merg din ce în ce mai încet, privind lumea care continuă să fugă în toate direcțiile, călcând peste eșarfe, portrete, viniete, lozinci. (Măcar simbolic, Ceaușescu e călcat în picioare de toată lumea…) Cred că mitingul ăsta s-a terminat și cu câțiva morți sau măcar grav răniți. Când voi afla ce anume a stârnit panica în mulțimea aceea inertă?” REMEMBER-Revoluția din dec. 1989—II niculina prundeanuEi au riscat mult mai mult și înaintea noastră. Pentru că aveau mult mai multe de pierdut. Și-ar fi putut pierde din nou limba. Și-ar fi putut pierde din nou istoria, mica și oropsita istorie pe care abia apucaseră s-o scoată la lumină cam cu fereală. Și-ar fi putut pierde cele mai intime fibre ale ființei lor, dincolo de care pândește uniformizarea cenușie. Despre cine vorbesc? Despre ROMÂNII DIN STÂNGA PRUTULUI. Pentru ei Eminescu nu e un simplu subiect din programa școlară. Pentru ei Eminescu nu e obligatoriu de învățat și plictisitor din cauza asta, nu e depășit, nu e… E simplu: o părticică din aerul pe care îl respiră și fără de care ei știu că ar fi putut să moară. E viața însăși a oricărui român. Gândurile acestea mă bântuie pentru că acum e ianuarie, luna nașterii lui Eminescu. Pentru că recitind rândurile scrise în decembrie 1989 am înțeles deodată că acel enigmatic post fără nume care emitea atunci și vorbea despre desprinderea Lituaniei și despre cotropirea țărilor baltice de către U.R.S.S. era din stânga Prutului, probabil din Chișinău. Oamenii care emiteau din acel post riscau foarte mult dând vești „sensibile” pentru aparatul politic al U.R.S.S., pentru că făceau parte din corpul bolnav al colosului sovietic și puteau fi pulverizați de zvârcolirile acestuia.
În contrapodere, posturile din lumea liberă asociate programelor anticomuniste dedicate fiecărei țări pe care tot ea, lumea liberă, le lăsase în ghearele lui Stalin din comoditate (citește împărțirea sferelor de influență între cei mari—idee profund democratică pentru secolul al-XX-lea) nu riscau mai nimic. Cititorilor care ar putea fi contrariați de părerea mea față de postul „Europa Liberă” trebuie să le dau încă două repere. Primul ar fi faptul că mama mea își putuse permite doar cumpărarea unui difuzor și în programele Radioficării din Fălticeni postul respectiv evident că nu apărea. Din ceea ce îmi spunea o prietenă (că nu aveam mâncare, căldură, etc) am tras concluzia că asta știam și eu fără ajutorul lor. Al doilea reper a apărut anul trecut într-o emisiune „Scriitori la microfon” (Radio România Cultural) al cărui invitat a fost domnul Virgil Tănase. Domnia sa este cel care a scris pamfletul împotriva lui Ceaușescu, pentru care „Șeful” nostru ceruse Securității să-l asasineze pe îndrăzneț. Descendent al unor răzeși bucovineni, domnul Virgil Tănase obișnuia întotdeauna să spună exact ceea ce găndea despre orice. Inclusiv despre restul exilului romănesc și despre diversele „familiuțe” care presau pe orice nou venit să opteze obligatoriu pentru variante brutale „ori-ori”, fără nuanțe și mai ales fără dreptul de a vedea „pete” în soarele democrației occidentale. Această independență de gândire a domnului Tănase nu l-a făcut prea iubit în exilul românesc și, în ciuda atitudinii lui profund civice (chiar riscându-și viața), a fost considerat un om incomod. Astfel marele savant istoric al religiilor Mircea Eliade i-a povestit, bulversat probabil de ceea ce auzise, că doamna Monica Lovinescu spusese cu năduf că Virgil Tănase „nu poate fi înregimentat”. Expresia folosită cu naturalețe arată clar că nici cei care ne învățau pe noi „Libertatea” nu erau prea liberi, ci doar înregimentați în coloana opusă sovieticilor. Cu aceeași naturalețe îmi permit să transcriu în continuare notițele din decembrie 1989 cuprinzând exact părerea mea (în contra curentului) despre postul „Europa Liberă”:„ 20 dec. 1989, seara
Prind „Europa Liberă”. Nu-mi place acest post lipsit de obiectivitate, dar nu reușesc să găsesc „Vocea Americii”. Vreau, nu vreau, e singurul post care deocamdată emite în limba română. Impresia neplăcută că nu prea le pasă de țara pe care spun că o slujesc se reconfirmă. Sunt nevoită să ascult un morman de informații „istorice” neinteresante, de a căror exactitate nu sunt singuri nici emițătorii, judecând după expresiile „se pare” și „presupunem” care presară textul. Rabd, nu am încotro. Poate le cer prea mult, asta e slujba lor, ei o îndeplinesc pentru că sunt plătiți.
*******
Singura dată când i-am mai ascultat cu atenție a fost în noaptea de 4 spre 5 martie ’77, după cutremur, la Iași. Fuseserăm scoși afară forțat, fără prea multe explicații, toți studenții din complexul „Tudor Vladimirescu”. Afară în frigul nopții, fără să avem timp să ne luăm câte ceva călduros la noi. Postul românesc de radio păstra o tăcere care ne umplea sufletele de dureroase incertitudini, mai îngrozitoare decât cele mai rele vești posibile. Așa că ascultam radioul unui student arab care, spre deosebire de noi , nu avea de ce să se teamă de securitate, deci își putuse permite să-l pună pe „Europa Liberă”. Și atunci m-au umplut de nervi. Catastrofalul cutremur din România era pentru ei o știre oarecare din noianul de știri ale lumii. Era însă o știre care ridica „box-office”-ul așa încât informațiile le lăsau la urmă, pentru a le vinde scump. Atunci în noaptea cutremurului cumplit din 1977 mi s-a făcut greață pentru totdeauna de „iubirea” acestor compatrioți.
*******
Cineva mi-ar putea spune că redactorii postului „Europa Liberă” erau jurnaliști formați la școlile de presă din vest. Poate sunt o provincială învechită, dar nimeni nu mă poate convinge că o inimă adevărată de român s-ar fi gândit „cum să pună bine în pagină știrea cea mai importantă”. Un adevărat român ar fi lăsat totul la o parte și ar fi început cu puținele știri despre cutremurul din țară, ar fi deplâns faptul că nu poate afla mai multe, ar fi încercat să fie măcar sufletește apoape de țara pe care o părăsise de voie, de nevoie. Ba, dacă aș vrea să fiu rea, aș zice că și un redactor străin rece și echidistant ar fi pus jurnalistic în primul plan veștile despre cutremurul din România, lăsând în plan secund celelalte știri. Sunt gata să pun pariu că un redactor excepțional ar fi croșetat cu grație de-a lungul emisiunii pe tema cutremurului chiar dacă ar fi avut doar o știre de două rânduri. Ar fi folosit celelalte informații drept „cortine” pentru mărirea interesului, ca niște simple paranteze, utilizîndu-le fragmentar, nu bloc, așa cum au procedat redactorii dragi ai „Europei Libere”. Așa ar fi păstrat cutremurul în centrul interesului emisiunii și ar fi obținut astfel și timpul necesar pentru culegerea de noi informații pe care să le dea pe post.
*******
Dar redactorii de atunci ai „Europei Libere” nu au riscat să iasă din grila programului stabilit de șefii ierarhici și mi-au dat involuntar o lecție despre „cine îi învață libertatea pe cei care sunt plătiți acolo să ne învețe pe noi ce este LIBERTATEA?”. Știu că părerea mea este în contra curentului, mai ales acum, dar de atunci din 1977 eu „îi iubesc” pe cei de la „Europa Liberă” tot atât cât mi-au arătat ei că „mă iubesc” pe mine. Sunt o oglindă care și-a permis să gândească și despre ei, nu doar despre comuniști, cum ne direcționau ei. Îmi asum riscul opiniei mele în minoritate.
*******
Nici eventualele comentarii culturale nu mă atrăseseră vreodată la ei pentru că nu aveam cum să verific dacă e corect ce spun. Din clasa a noua fuseserăm învățați de domnul Vasile Gh. Popa la cenaclu să ne formăm părerea noastră proprie despre orice. Confruntam de fiecare dată impresia mea cu ceea ce spun alții. Personal n-am lăsat pe nimeni să-mi „modeleze” complexe de inferioritate cu privirea la capacitatea de a evalua corect . Mai ales nu m-am lăsat influențată de criticii de specialitate cu limbajul lor păsăresc, pentru înțelegerea căruia uneori trebuie să faci studii lingvistice, de artă plastică, de filozofie estetică, etc. Doamna profesoară Mioara Gafencu fusese uimită când îi spusesem că nu citisem diversele cărți ale criticilor, ci doar fragmentele cerute strict de manuale. Întâi citeam o carte, îmi formam o părere proprie, apoi citeam prefața și o confruntam cu ideile mele. Dacă mi se părea ceva ciudat discutam cu prietenele, cu colegele de clasă, și din schimbul de replici ieșea sigur varianta cea mai bună.
*******
Nu reproducerea tip „magnetofon” a părerii altora cu citate exacte formează cultura reală a cuiva. În unele școli sau la olimpiadele la română nici măcar rezumarea cu cuvinte proprii a ideilor nu era admisă. Noi, la liceul „Nicu Gane”, eram privilegiați pentru că ni se încuraja gândirea proprie. Când spuneam ceva inedit profesorii cădeau pe gânduri zâmbind și spuneau: „Da, ai dreptate, ar putea fi interpretat și așa.” Abia mult mai târziu ne-am dat seama ce șansă de dezvoltare ne dăduseră și, poate, ce riscuri își asumaseră. De aceea nu aveam nevoie de semnalările critice ale diverselor cărți sau evenimente culturale făcute de „Europa Liberă”.
*******
Amintirile din paranteza asta sunt o „reverență” la adresa postului… atât de „liber”. Chiar ei mă obligă să umplu cu ceva timpul mort pe care mi-l furnizează înțepenita grilă de programe, aprobată de sus. Au și ei un sus al lor, CCe să-i faci, asta-i viața „liberă”, a lor. Nu e ca a noastră, e altfel. Dar stau și mă întreb ca proasta-n târg: „Dacă nici un cutremur și nici o mișcare populară contra lui Ceaușescu, extinsă în mare parte din Transilvania, nu-i poate determina SĂ RIȘTE să-și modifice șabloanele în care evoluează de obicei, atunci ce ar trebui?” Mai știi, poate așteaptă Sfârșitul Lumii, în cazul fericit în care vor recunoaște repede semnele. Rutina, rutina de aur, care te scutește să-ți asumi responsabilități. Și la ei și la noi, doar modelul rutinei și învelișul verbal diferă. Precum în vest, așa și pe pământul socialist.
*******
În sfârșit încep știrile despre România, despre Timișoara, despre morți, poate chiar mii de morți. Se vehiculează cifre de la 1 la 6 mii. (Doamne, cum au putut atâta timp să bată câmpii despre lucruri care nu privesc România, dacă e adevărată știrea asta? Simpli funcționari și ei, săracii. Am avut dreptate, sunt „cu adevărat liberi” și „ne iubesc”). Apoi urmează o înregistrare cu un tânăr îngrozit, fugit din Timițoara. Se cunoaște că nu e un text „aranjat”, tânărul vorbește despre autorități: „tovarășul Moț” și „tovarășul Bălan”. Povestește că totul a început pe neașteptate, de la împotrivirea tăcută a timișorenilor față de „ostracizarea” pastorului Tökés, la revoltă deschisă în stradă împotriva regimului comunist. Povestește că autoritățile au încercat să discute cu demonstranții, că s-au ars mașini și magazine, că demonstranții au fost avertizați de armată că au ordin să tragă, dar au crezut că…
Urmează o înregistrare scurtă din Timișoara. Oameni care strigă, în special femei, împușcături. Straniu, dar în acest fragment nu reușesc să aud nici un glas cu accent bănățean. Câteva accente muntenești, majoritatea moldovenești. Mă cutremură un hohot de plâns. Copii nefericiți ai soartei, săracii moldoveni au plecat încotro au văzut cu ochii după o bucată de pâine. Au ajuns în locuri binecuvântate de sute de ani, cu gospodării înfloritoare, dar sărăcia a călcat parșivă pe urmele lor peste tot, ca un blestem. Ce ușor era să arunci o scânteie în acest butoi de pulbere.
Urmează buletinul de știri, din care aflu uluită că: „Autoritățile nu au vrut să discute cu demonstranții și armata a tras fără somație”. Nu am timp să mă indignez destul de faptul că se contrazic în propria lor emisiune, când o nouă știre îmi catapultează în direcție opusă concluziile de până acum:
„Budapesta. Guvernul Ungariei a cerut Pactului de la Varșovia să se întrunească pentru a discuta posibilitatea intrării în România pentru restabilirea drepturilor democratice.”
Dumnezeule, dacă totuși Ceaușescu spunea adevărul? Dacă e vorba de niște agenturi străine? Nemulțumirea în România era explozivă, dacă alții au aruncat scânteia? Oare ne așteaptă un nou ’68, perfecționat față de Cehoslovacia? Trebuie să aflu adevărul. Dar „Europa Liberă” trece la o nouă porție de umplutură.
*******
Răsucesc potențiometrul până prind iar un post în românește. Nu știu ce post este, dar vorbește despre Lituania, despre desprinderea partidului comunist lituanian din P.C. al U.R.S.S., despre anexarea ilegală a țărilor baltice de către U.R.S.S. în ’40.
Slavă Domnului! Iată, U.R.S.S.-ul are problemele ei grave în interior, nu are timp să se mai ocupe și de noi. Caut iar un post în românește, dau peste B.B.C., dar nu mi se oferă noi amănunte, ci un comentariu privind iminența căderii lui Ceaușescu. Mersi, asta știam și eu. Caut din nou, găsesc „Radio Paris” și o nouă mostră a inventivității jurnalistice. Același interviu al tânărului timișorean, doar ceva mai scurt și cu niște zgomote de fond. Asta înseamnă la ei că „i s-a prelucrat vocea, să nu fie recunoscut, pentru a-i feri colegii de probleme”. Vocea este însă la fel ca în înregistrarea de la „Europa Liberă”.
Mare-i grădina ta, Doamne, și mulți bani se mai pot câștiga de pe urma nenorocirilor noastre de „prima pagină”.
*******
Trec din nou pe „Europa Liberă”. Iar interviul tânărului, iar comentariul care îl anulează, iar „Budapesta cere…”, iar umplutură. Simt că-mi plesnește capul. Acum nu mai e vorba de Ceaușescu. Dacă țara chiar e în pericol? Trebuie să aflu adevărul, dar cum? Un comentariu despre Lituania confirmă știrile prinse la acel post fără nume. E bine pentru noi, asta îmi dă puterea să aștept până mâine.”REMEMBER-Revoluția din decembrie 1989 Duminică, 22 dec. 2013, la Sala „Aurel Băeșu” de la Muzeul „Ion Irimescu” din Fălticeni a avut loc un emoționant spectacol în memoria eroilor căzuți în Revoluția din dec. 1989. Copiii și tinerii au cântat muzică folk și trupa „Birlic” a recitat un grupaj de poezii despre jertfă și puterea de a rezista în închisori ca deținut politic. Unul din autori, cel mai des adus în fața publicului, a fost domnul Vasile Gh. Popa, fostul meu profesor de la Liceul „Nicu Gane”, cel care l-a descoperit pe Nicolae Labiș și care ne-a ocrotit adolescența, sperând că noi nu vom avea parte de chinurile la care el a fost supus în închisoarea din Aiud. Faptul că se prezenta fălticenenilor un caz concret, întâmplat în orașul nostru, a mărit emoția tuturor la cote incredibile. Dincolo de ceea ce s-a petrecut în timpul spectacolului, cel mai important lucru a fost faptul că noua generație este parte activă la rememorare, pentru că ei nu aveau de unde să știe ce s-a întâmplat în timpul comunismului în țara noastră și propriile lor căutări prin documentele de atunci cântăresc enorm în structurarea memoriei lor afective. Mai târziu nimeni nu le va mai putea servi minciuni cosmetizate despre acele timpuri în care doar vorbele sunau frumos. În finalul spectacolului am avut și invitați maturi, corala „Leon Băncilă”, poetul Sorin Poclitaru și cantautorul Adrian Bezna, care ne-au descrețit frunțile cu colindele și împletirea ghidușă de muzică și poezie. Apoi Părintele Liviu Mihăilă ne-a pregătit o altă surpriză cu substrat mistic: șaptezeci de lumânări aprinse pe care noi toți le-am dus și le-am așezat pe treptele Muzeului „Ion Irimescu”. „Trebuie să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte” spune textul sfânt, iar noi sperăm că Eroii căzuți în dec. 1989 ne vor putea ierta pentru că n-am fost capabili să le realizăm visurile pentru care au pășit în moarte fără să șovăiască. Atât ei cât și toți cei chinuiți în închisori politice sau deportați, din România, din Basarabia sau din Bucovina:
in_memoriam_9Pentru cei care și-au riscat viața sau chiar au pierdut-o pentru a aduce libertatea noastră în dec. 1989 și pe care poate unii dintre noi nu i-am înțeles așa cum trebuie am pregătit pentru tipar volumul „Iarna lui Ianus”, care cuprinde amintirile mele din timpul acelor evenimente la care am fost martor ocular în București, „Spectacol uman”, precum și dipticul dramatic „Iarna lui Ianus”. Dipticul e format din piesele de teatru „Joi sau Meșterul Manole” (drama-simbol despre adevărații Eroi ai Revoluției din Decembrie 1989) și textul pe care mi-aș fi dorit să nu fiu nevoită să-l scriu, „Nevasta Marelui Invizibil” (comedie feroce despre cei ce s-au făcut „eroi” după trecerea pericolelor, sufocându-i cu nerușinarea lor pe adevărații eroi) piesa dedicată lui Călin Nemeș, unul din eroii Clujului.
Întrucât în 2014, anul care stă să înceapă, se vor împlini 25 de ani de la Revoluția română din Decembrie 1989, voi transcrie în fiecare lună câte un fragment din „Spectacol uman”, scris după notațiile făcute în fugă în acele clipe în care timpul părea încremenit și o nouă lume se năștea pe meleagurile românești odată cu fuga cuplului Ceaușescu.„SPECTACOL UMAN—Revoluția intelectuală 20 dec. 1989
Am reușit să mă încălzesc după dârdâiala de la serviciu. Lucrez la Institutul de Cercetări Textile și la Laboratorul Coloristic singurul loc unde se poate sta omenește este camera de la etajul IV a „borcanului administrativ” unde spectrofotometrul elvețian „Pretema” a refuzat cu încăpățânare să funcționeze până când nu s-a adus o instalație de aer condiționat (dovadă clară a „decadenței occidentale” care nu are noțiunea sacrificiului pentru o cauză măreață, etc). Evident eu nu lucrez acolo, ci în corpul scund și lat, la etajul I, unde se tremură copios. Culmea ironiei, deși stau la cămin, sunt singura din laborator care are căldură „acasă”. Tocmai m-am hotărât să mă apuc de treabă, când aud bătăi în ușă. A venit președintele de cămin să strângă banii pentru bacșișul gunoierilor. O lege nescrisă, imemorială, avertizează că dacă nu plătești, rămâi cu gunoiul la poartă. Sunt anunțată să deschid radioul, pentru că la ora 19 se va da ceva foarte important. Nu s-a spus despre ce e vorba, dar va vorbi „Șeful”. Inchid ușa tulburată. Radioul anunță obsedant de des „un mesaj foarte important”.
Nu mi se mai lipește nimic de mâini. Îmi reamintesc figura impasibilă a adjunctului, care ne comunica săptămâna trecută (pe 11-12 dec. 1989?) că armata și gărzile patriotice sunt în alertă, pentru că „s-au înregistrat acțiuni dușmănoase la granițele de vest și de est”. Singura care izbucnește, ca de obicei, sunt eu. Adjunctul ne roagă să ne abținem de la comentarii, pentru că poate trece cineva pe lângă noi și chiar discuțiile obișnuite pot fi interpretate politic. Îmi cer scuze pentru izbucnire, dar orașul meu natal e aproape de granița de est. Are dreptate, e mai bine să tăcem, mai ales că am reperat deja minim trei canale de scurgere a informațiilor din laborator către șef. Cine știe dacă măcar unul nu merge mai departe. E posibil să găsim niște interpretări corecte ale evenimentelor, chiar din bucăți disparate, așa cum ajung la noi. Și atunci ar cădea ca o ghilotină întrebarea halucinantă: „De unde știi?”. Din deducție logică? Ce e aia logică? Cine poate gândi atât de logic?
Evident nimeni. Nici măcar șeful, mai ales șeful. Logica lui e teroarea, umilirea perpetuă a celor din jur. Nu se simte bine dacă nu vede în jur lacrimi, dacă nu strică în fiecare zi cheful de viață al cuiva sau al tuturor. Eu nu plâng, eu râd, râd de el și asta îl înnebunește. Sunt „oaia neagră a laboratorului”, exemplul negativ preferat, ori de câte ori se simte chemat să ne țină o predică „morală”. Regretă profund că nu sunt membră P.C.R. să mă prelucreze „bine” și în ședințele lor. Îl privesc ironică, surâd. Nu-mi poate susține privirea. De obicei încheie cu comentarii pe tema că: „ de fapt, reflecțiile sunt valabile pentru toți, m-a luat pe mine de exemplu pentru că…”
¤¤¤
Pentru că noi suntem în război de câțiva ani buni. De doi ani nu mai contribui nici la cadoul de ziua lui, pentru mine nu mai există, e doar o funcție administrativă într-un stat de funcțiuni. Știu că știe, mă fofilez împreună cu o colegă, dar vine după noi și ne aduce „sub escortă personală” la masa de sărbătorire. Probabil vrea să ne simțim prost că n-am plătit. Dar noi, pentru că n-am vrut să venim, ne simțim excelent, de-al dracului și gustăm din toate, pentru că are și o calitate, gătește foarte bine, chiar mai bine decât nevastă-sa. Îi urez la mulți ani, n-are decât să trăiască oricât așa, chinuindu-i pe cei din jur, dacă ei se lasă chinuiți. Eu oricum plec, mi-am schimbat concediul pentru ’90 în ianuarie, să-mi caut serviciu acasă, la Fălticeni.
¤¤¤
Ce mi-o fi venit să-mi amintesc de șeful și ziua lui? Acum e în Elveția parcă, la firma Sandoz. Va veni doldora de informații, sunt sigură. Mie nu-mi place cafeaua, dar de câte ori se întoarce șeful din străinătate mă simt obligată să beau. Evenimentul strânește senzație de fiecare dată. „Nu se poate, bei tu cafea?”
Ba se poate. Pentru că e „cafeaua documentară”. E singurul semn care devine public pentru prostimea din jur. În rest e tăcere. Nimeni nu se poate lăuda că a aflat vreodată ce noutăți au fost aduse în urma delegațiilor, nici din vest, nici din est. Marii inițiați, toți cei care au dreptul să treacă granița, au obligația să întocmească și rapoarte de deplasare, să enumere documentațiile cu care s-au întors. Aceste rapoarte se opresc însă undeva, nu ajung niciodată la tinerii cercetători. În acest mod se împușcă doi iepuri. Întâi, marii inițiați au un fond documentar „top secret” care le menține ascendentul, al doilea, tinerii cercetători pot fi mereu certați că sunt indolenți și nu găsesc probleme interesante în biblioteca Institutului, al cărei praf este răscolit oricum zadarnic. Jalnic mod de a ajunge „cei mai capabili dintre…”
¤¤¤
Privesc amuzată acest spectacol uman. Pentru mine e doar un spectacol. Am venit în București pentru a încerca să fac a doua facultate, la regie teatru. Am ajuns să scriu teatru. Am înțeles că nu voi fi lăsată să reușesc niciodată la I.A.T.C., că acolo reușește doar „cine trebuie”. Mi-am trimis dosarul înapoi la Fălticeni. În ianuarie îmi voi găsi un serviciu normal, fără delegații perpetue ca acum și mă voi apuca să scriu serios, metodic. Există oameni care au încredere în talentul meu, dar nu trebuie să mai scriu în tren, între două delegații… Uneori mă mir cum am reușit să termin aproape a doua piesă. E un miracol.
Nu, nu e un miracol. Oamenii se agită în jurul meu, mi se vâră în suflet. Aproape mă silesc să nu ratez clipa, să-i descriu așa cum apar. Năvălește spectacolul uman peste mine și eu nu pot să mă apăr.
¤¤¤
Acum îmi dau seama că de fapt am greșit. Nu toate informațiile din străinătate se opresc în cerul „zeilor”. Din când în când se întocmește faimosul raport I.T.M.A., care se și tipărește. Nu știu care e tirajul, dar e cert că în institut intră doar două exemplare din fiecare număr. E un text stufos, uneori chiar neclar. Se dau date incerte (valori posibile mecanic sau tehnologic?) despre fabuloase utilaje de ultimă oră. Fără scheme sau fotografii. Impresii despre târg, aproape o literatură științifico-fantastică, lipsită însă de farmec.
Asta e Biblia noastră. Singurul text din care suntem îndemnați să conspectăm pentru lucrări sau eventuale articole, singurul text corect, valabil. Dar atenție de unde copiem, altfel s-ar putea să ni se descopere erori flagrante. Urmează și explicația nevinovată a șefului: „Partea asta n-am scris-o eu”. A! Avem și modele etalon. Dacă „nu suntem în stare” să concepem un text de lucrare, ni se dau citate și ni se pun la dispoziție lucrările lui. Limba română e compusă exclusiv din cuvintele găsite acolo. Restul e balast. „Mă rog, eu nu te oblig, dacă ești încăpățânată, scrie cum vrei, dar eu nu-ți dau viza.”
Dar eu mă simt bine fără viză. Negrul e la modă, se poartă orice, chiar și „oaia neagră”. Iar lipsa vizei e singurul pașaport inatacabil dacă vrei să ieși din închisoarea asta altfel decât prin demisie. Și nu văd de ce aș renunța la niște bani pentru care am muncit din greu.
¤¤¤
Din nou anunțul despre mesaj. Mă strâng înfiorată. Negrul e la modă, anul acesta orașele Europei privesc uimite defilarea femeilor cernite de o presimțire tulbure. La noi, negrul își pierde strălucirea elegantă, e un negru mortuar, din lipsă de coloranți, din lipsă de lumină, din lipsă de zâmbet de fericire.
E un negru mortuar…
Timișoara. Se pare că s-a întâmplat ceva la Timișoara. orașul e închis, telefoanele nu funcționează. Colegii care au rude acolo nu reușesc să ia legătura cu ele. Vorbele aleargă speriate de ici colo. Aradul. Clujul. Nu. Brașovul. Timișoara. Nu. Ba da. Se întâmplă ceva, ceva grav.
În ’87 la Brașov s-a terminat repede. A fost un scurt cutremur, apoi pământul s-a reașezat și a continuat să se rotească impasibil.
Acum cred că suntem în fața unei inundații. Au fost închise digurile, dar apa băltește, se strecoară prin fisuri, le lărgește viforoasă. Oare e apa vieții sau apa morții?
Din cutia radioului izbucnește vocea „Șefului”, cam nesigură. Ne informează despre „derbedeii” din Timișoara, care au devastat orașul. Ne sfătuiește să fim calmi, pentru că există un cadru democratic, în care să fie discutate eventualele nemulțumiri. Mă gândesc ironică la ce s-ar întâmpla dacă am folosi acest cadru „democratic”. Un gând tulburător îmi dă iarăși ocol. Dacă la început, când abia se instituia acest cadru, l-ar fi folosit realmente toți, n-am fi ajuns să răbdăm de frig, de foame, de tăcere. Nu e numai vina lui că am ajuns aici, sunt zeci de mii de alți șefi, șefuleți și șefișori care s-au grăbit să profite, încercând să ne transforme într-o turmă.
Aștept amănunte, aștept eventuale regrete, dar comunicatul e foarte laconic. Urmează la scurt timp luări de poziție ale diverșilor „tovarăși indignați” din mai multe intreprinderi. Când s-au organizat atât de rapid cei de la radio? Interviurile au un aer atât de clar de regie, încât mă hotărăsc să caut un post străin, să aud ce se știe în afară.”Unde este centrul universului?
21 august 2013

niculina prundeanuÎntrebați antropologii și toți vă vor spune același lucru: pentru locuitorul satului Centrul Universului este satul său, apoi urmează în cercuri concentrice zona (regiunea) din care face parte, țara, vecinii țării, apoi cercurile devin din ce în ce mai puțin precizate, mai lipsite de importanță, pe măsură ce se depărtează de interesul imediat al săteanului. De ce am pus această întrebare retorică? De fapt ea mi-a fost sugerată de cartea „Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia”, primul volum din seria „Să nu ne răzbunați”, cărți tipărite prin grija Părintelui Moise de la Mănăstirea Oașa (Alba).
La mijlocul povestirii lui Ion Moraru apare o scenă interesantă: „Fiind elev în clasa a II-a, la întrebarea învățătorului: „Care este capitala României?”, fără a mai sta mult pe gânduri i-am răspuns cu tărie că îi satul Slănina.” (satul lui—anul probabil 1937—pag. 199) Exprimarea de o naivitate copilărească vădește în realitate o cunoaștere intuitivă adâncă a lumii satului ancestral românesc, deși aparține unui băiețel de 8-9 ani. Dar el a avut apoi timp să crească, să-și precizeze ideile despre lumea fără de Dumnezeu pe care se sileau sovieticii s-o impună Basarabiei începând din anul 1940, să încerce să lupte împotriva acestui plan diabolic.
Înainte de povestea lui Ion Moraru cartea ne prezintă „Pasărea fără aripi”, adică amintirile unei fetițe de șase ani și jumătate, Margareta. Cine este această fetiță? Unul dintre „dușmanii poporului” fabricați în Basarabia de legile nedrepte ale căpcăunului Stalin:

foto 1

Copii mici și nevinovați, dar cu o adâncă înțelepciune transmisă prin rânduielile imuabile ale societății rurale românești, aflați la vârsta basmelor, se trezesc dușmăniți de tot ce îi înconjoară pentru „vina” de a fi români. Ei înțeleg marile mistere ale vieții dar nu pot înțelege cum apare fiara din omul de lângă tine. Și, de fapt, aici nici nu e nimic de înțeles. Ca să fie și mai de neînțeles pentru oricine, Margareta, fetița de șase ani și jumătate, ne descrie cu ochii ei de copil lumea pe care o văzuse înainte de venirea sovieticilor în Basarabia:
—„Cea mai mare bogăție era pământul—nu banii, nu aurul, ci pământul. Dacă omul avea pământ, nu murea de foame și după cum muncea, așa trăia. Și oamenii munceau din greu, iar Dumnezeu îi binecuvânta cu de toate. (…) Oamenii se temeau de Dumnezeu și de păcat și știau că tot răul aduce pedeapsă de sus, de aceea fiecare se silea să facă bine. (…) Își cereau iertare unul de la altul și gata, că știau că-i păcat să ții mânie asupra fratelui și că de nu vei ierta aproapelui, nici tu nu vei fi iertat.” (pag. 11)
Era o lume frumoasă în care fiecare avea rostul lui, cu drepturi și îndatoriri clare, guvernată de adevărul trimis de sus. Sovieticii știau că le va fi greu să lupte cu această lume sacralizată dacă nu vor dezrădăcina oamenii și nu-i vor împinge prin măsuri inimaginabile pe unii împotriva celorlalți. Exact lipsa de înțeles a lumii sovietizate a fost una din forțele care puteau acționa distructiv asupra sufletului omenesc. Oamenii obișnuiți cu dreptatea care guvernase mai înainte lumea lor credeau că Stalin și toată conducerea bolșevică nu știau ce se petrece, încercau să anunțe mai sus și erau readuși în malaxorul N.K.V.D.-ului, care măcina zi și noapte distrugând tot ce nu putea transforma după chipul lui hidos.
Bătrânii fruntași ai satelor erau adunați în „închisori” de exterminare, fiind ținuți fără hrană și căldură până se stingeau ca niște lumânări în pustiu. Tații erau închiși pentru vini închipuite, mamele erau judecate și închise pentru că erau soțiile lor, iar copiii și bunicile luau drumul, cel mai des fără întoarcere, al deportărilor în Siberia. Asta a însemnat celebra „eliberare” de care vorbeau mereu sovieticii. (pag. 138—au venit să îi elibereze pe moldoveni de români):
I-au „eliberat” pe basarabeni de limba română a strămoșilor, de alfabetul latin, de credința creștină, de tot ce însemnase înainte omenia țăranului român trăitor într-o lume sacră:
—„Hotarul nostru se găsea chiar pe malul Răutului și iarba era acolo foarte mustoasă, verde și bogată. Vitele pășteau și mergeau singure să se adape. Noi (copiii) dădeam drumu’ la picioare în râu și adormeam, iar peștișorii ne gâdilau la talpă. Era ceva ca-n rai…”
Din acest rai se sare direct în iadul „cotelor” și „adăugitorului” care au golit complet de hrană hambarele și casele basarabenilor în timpul „foametei” organizate de sovietici în anii 1946-47. Nenumărate mărturii atestă clar că sute de mii de oameni au fost lăsați să moară de foame în Basarabia, în timp ce grâul lor muncezea în ploaie sub cerul liber, spre „glorificarea celei mai bune orânduiri”. Aparent aberantă, această tactică urmărea să îngrozească prin înfometare oamenii, să-i oblige astfel să intre în „colhoz”, să-i asmuțe pe unii împotriva altora. Și evident tactica a dat roadele scontate, fiind deja exersată demult în restul U.R.S.S. Oamenii semnează acetele necesare colectivizării sperând să scape astfel de teroare. Iluzia e scump plătită, pentru că după ce sovieticii obțin actele de care aveau nevoie, prin care românii renunță la pământul lor din moși-strămoși, încep să-i deporteze sau să-i închidă pentru a le șterge definitiv urma pe pământul Basarabiei, înlocuindu-i cu ruși aduși din alte zări.
Teroarea nu dispare ci se intensifică, destrămând tot ce era frumusețe în sufletul omului. Trădările nu ocolesc rudele apropiate, oamenii devin bănuitori sau închiși în ei, evitându-i pe ceilalți. Nimeni nu e scutit. O femeie bolnavă de cancer este anchetată și pusă să muncească peste puterile ei. (pag. 256-259)
Gesturile de solidaritate sunt rare, pentru că nimeni din U.R.S.S. nu este scutit de teroare și poate cădea la rândul lui pradă N.K.V.D.-ului. Și totuși apar gesturi anonime care arată că în nici un regim totalitar nu poate fi controlat în întregime sufletul omului. Astfel o altă fetiță „dușman al poporului”, Teodosia, povestește „minunea” prin care ajunge la mama ei o scrisoare scrisă de soțul ei, arestat în Siberia, scrisă pe o hârtie găsită întâmplător și aruncată pur și simplu în drum. (pag.269) Numai Dumnezeu știe a cui a fost mâna care a găsit pe jos hârtia și a pus-o într-un plic, trimițând-o destinatarei.
Sau un alt gest de solidaritate povestit tot de fetița Teodosia: „Și oamenii care se adunaseră acolo, sătenii, au făcut ca un perete în fața ei, pentru că soldații au sărit s-o prindă, s-o ducă în mașină. Dar cineva a tras-o de-o parte pe Pelaghița și-a ascuns-o.” (pag. 276)
În acele timpuri „Cu oameni necunoscuți, creștinul trebuie să fie blând ca porumbelul și înțelept ca șarpele.” (pag.158—sfatul dat lui Ion Moraru de un deținut preot) În acele timpuri un deținut își dă toată averea lui (costumul) pentru a cumpăra o carte cu 10 piese de teatru de Shakespeare și se poate considera cel mai bogat om din lume. (pag. 193)
Doar o singură veste te poate face să te simți din nou liber—moartea lui Stalin:
„Nouă întâi nu ne-a venit a crede. Pe urmă dintr-o dată, am izbucnit toți:
—Uraaa!!! Uraaa!!!
Băştinaşii se uitau la noi şi zâmbeau aşa, mai cu fereală, că şi ei voiau să scape de regimul ăsta. Să munceşti tu atâta şi să n-ai pâine în casă? Bieții oameni, erau ca animalele, că așa îi socotea sistemul ăsta sovietic…” (pag.46-47)
Nici chiar cei cu o gândire înaltă n-au fost ocoliți de pervertirea sovietică. Un om ca Aleksandr Isaevici Soljenițân, trecut prin GULAG-ul sovietic, nu putea totuși înțelege drama altor popoare cotropite de ruși. Ion Moraru povestește de discuțiile în contradictoriu pe care le avea cu Soljenițân în lagărul de la Ekibastuz:
„—Tu nu mai ești român, tu ești moldovean!
El fusese înainte profesor de istorie în Uniunea Sovietică și în adâncul sufletului tot slavofil era, socotind că slavii sunt rasa care va domina globul pământesc.” (pag .210-212)

foto 2

Ceea ce a început ca blestem, a sfârșit ca binecuvântare:
„—Foaie verde, foaie lată, Rău m-ai blestemat, of, tată, Și m-ai blestemat și lunea, De-am ajuns să-nconjur lumea.” (pag.261)
Părintele Moise, în Întâmpinarea către cititor, ne explică titlul seriei de cărți despre închisorile și deportările care au lovit românii, „Să nu ne răzbunați!” ca fiind: „mesajul transmis din închisoare de filozoful creștin Mircea Vulcănescu” (pag. 6) În continuare Părintele Moise comentează cu un pesimism amar: „Luat în literă, acest îndemn nu are nici o actualitate. Riscul mare este să fie uitați, nu răzbunați.” Oricât de straniu ar părea, îndemnul are totuși o actualitate care poate crea frisoane. Pentru că mai există o variantă posibilă: Unii din cei scăpați din închisori și deportări , alături de urmașii lor, ar fi putut să rămână încărcați de ură și să încerce să-i răzbune generic pe toți, uitând oamenii și soarta lor în numele unei „cauze” la fel de impersonală ca și „cauzele” sovieticilor. De fapt, exact de această variantă se temea Mircea Vulcănescu atunci când lansa acel mesaj creștinesc.
Dar nici deportările, nici închisorile n-au reușit să-i schimbe profund pe oamenii din Basarabia. În cele mai negre condiții ei au învățat, s-au ajutat între ei, s-au transformat interior, acolo unde N.K.V.D.-ul nu putea ajunge. Deși sunt bătrâni, pe cei care au scăpat și încă mai trăiesc îi vedem și acum în filmele de pe D.V.D. tot puternici dar blânzi, neînrăiți de toate suferințele inimaginabile prin care au trecut. Iar unul dintre ei, Ion Moraru, scrie în finalul povestirii lui:
„De aceea voiesc, înainte de a muri, să primesc înapoi documentele de origine etnică românească. Vreau să-mi depun osemintele la temelia Țării Românești și aș vrea să merg la judecata neamurilor cu documentele în ordine că sunt român!”
Dincolo de aceste cuvinte nu putem adăuga nimic în plus peste lacrimile noastre, ale celor care am fost doar spectatori sau cititori, îngăduiți o clipă în regatul amintirilor lor basarabene fulgerate de o durere tăcută. Lacrimi pentru care trebuie să le mulțumim celor care, conduși de Părintele Moise, au editat cărțile și D.V.D.-urile care ne fac să privim cu alți ochi lumea în care trăim și să-i „măsurăm” cu alt cântar greutățile obișnuite, inerente vieții tuturor.

„Alerg prin temniți după libertate”—Sfântul închisorilor
30 aprilie 2013

Acest citat din Miguel de Cervantes era un fel de autoetichetare amuzată pe care și-o alesese Valeriu Gafencu, eroul cărții „Sfântul închisorilor” (alcătuită de părintele Moise și apărută în 2007). Întradevăr , în mod paradoxal, în anii ’40—’50 mulții din cei închiși în închisori s-au simțit mai liberi acolo decât cei care trăiau în România ce devenise ea însăși o închisoare. Au reușit aceasta pentru că și-au modificat atitudinea față de percepția condițiilor de privațiuni (sau ulterior chiar de exterminare) acceptându-le ca pe condițiile necesare pentru un urcuș către o spiritualizare asemenea sfinților martiri din primele secole ale creștinismului. Unii dintre aceștia au fost inițial legionari, ceea ce ar putea fi „o piatră de poticnire” pentru noi, cei de azi. Din acest motiv mă simt obligată să fac o analiză mai detaliată a fenomenului proteic legionar, mai ales că în nota de la pagina 37 părintele Moise se întreabă de ce și-a întors Dumnezeu fața de la legionari. Voi porni de la răspunsul pe care l-am dat de câteva ori unor persoane care încercau să mă „tenteze” cu idei de acest gen: „O mișcare de tip paramilitar cu structură de conducere secretă ajunge, mai devreme sau mai târziu, să fie utilizată în folosul personal al unor membri”. Nu contează dacă ideile de la care s-a pornit au fost de o înaltă moralitate sau spiritualitate. Nenumărate mișcări de acest tip au eșuat în organizații de care lumea își amintește cu suspiciune sau chiar cu groază: Mafia siciliană (pornită ca mișcare de eliberare a Italiei) ca și alte mișcări de eliberare ale altor țări, transformate în Jihad sau mecanisme de înrobire ale propriilor popoare, Francmasoneria, mișcarea anti-aparthaid condusă de soția lui Nelson Mandela etc.
În mișcarea legionară coexistau două tipuri de membri care simțeau la fel, dar nu gândeau la fel. Unii erau de o puritate morală exepțională și doreau o renaștere a poporului român. Alții însă doreau să folosească momentul de derută în care se afla politic România pentru a-și impune propria conducere aderând superficial la ideile care obsedau atunci tineretul țării. Nu trebuie să ne mire, și azi putem vedea persoane care cred sincer că sunt buni credincioși, care respectă „ritualul” creștin, dar care îi urăsc din suflet pe cei care le stau în drum sau au resetimente față de oricine are altă părere decât ei. Acest tip de oameni nu vor de fapt ridicarea românilor, chiar dacă vorbesc mereu de asta, ci vor să ajungă sus deasupra celorlalți. De aceea îi privesc cu dispreț și îi înfierează pe toți, dar creștinul adevărat știe că nu poți transforma în bine un altul decât iubindu-l, înțelegându-i căderile, nu deznădăjduindu-l prin atitudinea de superioritate.
Unii dintre legionari încearcă să facă o distincție între Horia Sima (care a fost unealta lui Hitler în România) și întemeietorul mișcării legionare. Oare așa să fie? La 25 de ani Corneliu Zelea Codreanu era imatur și se răzbuna pe prefectul de poliție Manciu. Când se maturizează Codreanu? În 1935, după dizolvarea Gărzii de fier, când conduce din umbră partidul „Totul pentru Țară” (puterea corupe sufletele slabe, se știe), deși alții sunt pe acte președinții (cum rămâne cu adevărul?). La 39 de ani, în 1938, când într-o dispută îl jigește pe Nicolae Iorga în loc să răspundă cu argumente și este închis pentru ultraj la adresa unui demnitar? E posibil ca regele Carol al-II-lea să fi instituit dictatura din cauza legionarilor, crezând că poate să stopeze haosul din țară. Chiar putem uita că legionarii au asasinat oameni de valoare ai țării: I.Gh. Duca, A. Călinescu, N. Iorga, V. Madgearu, G. Marinescu, Iamandi etc sau putem găsi scuze în condițiile de atunci? Atunci putem găsi scuze pentru orice. Să dăm un citat din vorbele unui martor ocular, copil marcat de imaginile de atunci: „Păi înainte, cu „heil-hitlerismul”, cu „Garda și Căpitanul” legionarilor, Dumnezeule, am văzut cu ochii mei evrei agățați în cârlige la abator! La abator, oameni buni! Să nu mai fie niciunul.” Este un fragment dintr-un interviu dat de Mircea Albulescu în 2010 revistei Historia.ro și Weekend Adevărul. Sunt acestea dovezi de iubire creștină sau de dorință bolnavă de putere cu orice preț?
E la fel de drept că legionarii din prima categorie, cei puri, erau complet diferiți de ceilalți. Din păcate e la fel de adevărat că erau atât de puri încât nu puteau concepe, deci nici nu puteau vedea adevărul brutal că alți colegi de-ai lor, pe care îi iubeau, se foloseau de ei ca fațadă pentru a-și ascunde visele lor de mărire. Ar trebui să ne întrebăm foarte serios cine au fost cei care au furnizat Siguranței conduse de extrem de inteligentul Eugen Cristescu numele unor oameni de calibrul lui Valeriu Gafencu? Aceste nume au fost date din interiorul Legiunii și ar fi putut fi date de agenți infiltrați dar și de „camarazi” incomodați de valoarea acelora. „Camarazi” de genul celor despre care și părintele Moise nota că au fost atrași de aspectul „mușchetăresc” al Legiunii. Atunci intra în discuție necesitatea asigurării spatelui frontului, pentru că România urma să intre în război din iunie 1941, deci trebuia eliminată posibilitatea unor tulburări. Că exista un dubiu cu privire la persoanele duse la închisoare se vede din faptul că nu s-au falsificat dosarele acestora (cum vor face comuniștii), lăsându-se posibilitatea recursurilor din viciu de procedură după ce „s-ar fi despărțit apele” și ar fi reieșit clar cine era cu adevărat periculos pentru țară și cine nu.
Deci vorbim de două soiuri de oameni diametral opuși ca gândire și acțiune practică. Aici apare pericolul care a făcut ca Dumnezeu să-și întoarcă fața de la legionari: Dacă ei nu erau opriți s-ar fi compromis însăși ideea de credință creștină, lucru extrem de grav—suprimarea unicei speranțe care le mai rămăsese popoarelor aruncate de cinismul occidental în ghearele ateismului comunist. Imaginați-vă ce ravagii ar fi făcut metodele comuniste în sufletele tuturor românilor după ce aveau dovada că oameni creștini pot deveni neoameni pentru tot poporul lor, deci nu mai există nici o speranță, nici măcar credința!

sfintii inchisorilor

De aici provin delimitările față de gândirea legionară care apar imediat ce timpul petrecut în închisori le dă celor puri răgazul să înțeleagă că păcatul lor capital era orgoliul, dorința de a fi „cel mai”. Iar învățătura creștină spune clar că „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” și că „talantul” l-am primit de la Dumnezeu, nu e meritul nostru, noi suntem doar niște administratori ai „talantului”. Nicolae Iorga se exprimă chiar mai plastic: „Talentul neîntrebuințat e un furt”. ( Oare ăsta să fi fost motivul pentru care a fost ușor „asasinat”?)
Pentru Valeriu Gafencu și ceilalți putem spune că a fost un noroc faptul că au fost arestați imediat, deci au avut timp să prindă perioada de relaxare inițială de la Aiud când în închisoare circulau cărți de teologie, filozofie, economie etc și cei închiși au făcut adevărate Universități acolo, învățându-i ulterior și pe alții. Din mărturii reiese că inițial Valeriu era foarte debusolat, se simțea un fel de Don Quijote. Abia în iunie 1943 are revelația erorii legionare fundamentale—dispariția iubirii față de cel în greșeală pe care vrei să-l ajuți, dar nu poți dacă îl disprețuiești, fiind tu însuți plin de orgoliu. Din acest punct începe urcușul sufletesc al lui Valeriu. Mai întâi obișnuit, din cărțile de teologie. Mai apoi, la Târgu-Ocna, odată cu accesul la practica isihastică adusă de membrii „Rugului aprins” de la Mânăstirea Antim, la înălțimi de înțelegere și de profeție a viitorului. Unele citate din vorbele lui Valeriu par desprinse din noile idei care încearcă să capete rădăcini acum, atât sunt de actuale: „Păziți neschimbat Adevărul, dar să ocoliți fanatismul.” „Ateismul va fi învins, dar să fiți atenți cu ce va fi înlocuit”. „Nu m-am despărțit de lume, ci pentru lume m-am despărțit de ce era lumesc în mine”. „Dacă politica înseamnă orientare, preotul se ocupă de politică. (…) preoții nu guvernează, ci veghează guvernările. (…) a lăsa lumea să fie guvernată la întâmplare, înseamnă a-și pierde misiunea lui clericală (…) de a forma spiritualitatea pe fundalul căreia se desfășoară istoria.” „Rușii sunt primele victime ale marxismului”. „Știința a ajuns la limitele cunoașterii materiale și ea singură ancorează lumea în transcendent” (pag. 223—255) „Credeți voi că eu am abandonat lupta, credeți voi că eu nu vă înțeleg? (…) Ce avem deci de făcut? Să intrăm de bună voie în gura porcilor turbați ori să folosim timpul acesta de osândă pentru a ne salva sufletele și viețile?! E vremea să ne smerim adânc, să ne ocupăm de lucrurile cu adevărat importante, să ne curățim pentru a fi vrednici de Hristos.” (pag.120) „Nu este permis nici a întrebuința spre rău talantul și nici a-l îngropa în pământ.—„Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”. Ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu, Lui să-I dăruim.” (pag. 297)
Aș putea continua, cu o singură rezervă, legată de punerea în practică generală în societate a ideilor utopice, care mi-au dat un frison—amintirea lozincilor frumoase comuniste și a mimării aderării la ele, pentru un „os de ros”. Din păcate la întrebarea „Cine îi păzește pe paznici?” încă nu există un răspuns dacă ei nu se tem când privesc în sus. Mai vreau să punctez doar două lucruri cu privire la această carte care ne incită să ne punem întrebări, să zgâriem coaja evenimentelor zilnice, să ajungem la esențe. Întâi, pentru cei tineri care nu au prins perioada comunistă, să subliniez ce se făcea cu oamenii morți în închisorile comuniste: „Spre a împiedica identificarea lor ulterioară, de obicei, înainte de a fi sloboziți în groapă li se zdrobea capul cu sapa” ( pag. 199) (probabil spre glorificarea „măreței” societăți comuniste nivelatoare a personalității).
În al doilea rând aș vrea să dau un ultim citat din descrierea pe care un fost coleg de detenție de la Aiud, Virgil Maxim, i-o face lui Valeriu Gafencu: „Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseții. Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului dumnezeiesc, când crinul curăției plin de parfum tainic. Moral, nu i se putea reproșa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă. Viața lui era zbor spre înălțimi, pe care cu greu îl puteai urmări.” (pag. 97)
Dincolo de asta vedem cerul din care acești sfinți (a căror canonizare ar fi spre beneficiul nostru, ei neavând nevoie de asemenea recunoașteri pământești) ne privesc încurajându-ne să privim în profunzime lumea și propria noastră înțelegere asupra celor întâmplate cu noi.

Privilegiul de a fi mofturoși

Sâmbătă, 13 aprilie 2013, la Centrul cultural „Ion Irimescu” la sala „Aurel Băeșu” a avut loc o lansare de carte mai puțin obișnuită. Părintele Moise de la Mănăstirea Oașa (Alba) ne-a prezentat primul volum din seria „Să nu ne răzbunați”. Seria cuprinde cărți însoțite de D.V.D-uri cuprinzând mărturii ale celor care au fost involuntar „subiecte” ale tragicei experințe comuniste. După 1918, dar mai ales după 1945 au fost transformate multe țări în închisori, iar închisorile în lagăre de exterminare în care se viza mai mult sufletul omului, decât trupul (ca în cazul lagărelor naziste). De altfel părintele Moise ne-a spus că au existat printre supraviețuitorii lagărelor naziste evrei care au ajuns apoi în închisorile comuniste și au povestit că naziștii le ofereau condiții de trai mai bune. Asta spune totul despre iadul pe pământ care a funcționat în închisorile comuniste. Și mai există un element foarte important pe care părintele Moise l-a subliniat : majoritatea celor care au suferit în închisorile comuniste din România i-au iertat creștinește pe torționarii lor. Vorbele marelui gânditor Mircea Vulcănescu, mort la Închisoarea Aiud și îngropat într-un loc necunoscut într-o groapă comună, rămân o emblemă a fenomenului închisorilor românești și de aceea au fost alese ca titlu pentru seria de cărți și D.V.D.-uri: „Să nu ne răzbunați!”. Părintele Moise făcea o comparație a reacției pline de resentimente, ulterioare detenției în lagărele naziste a lui Ellie Wiesel, desprinsă din cartea acestuia „Noaptea” și reacția lui Nicolae Steinhardt scăpat din iadul închisorilor comuniste românești cu o nouă viziune asupra lumii și a vieții descrise în „Jurnalul fericirii”. Eu aș adăuga încă două exemple de comparat: Alexandr Soljenitîn cu „Arhipelagul Gulag” al defunctei U.R.S.S. și blânda noastră Lena Constante care după ieșirea din închisoare a scris o piesă de teatru pentru copii și a lucrat, fără dreptul de a-și semna creațiile, pentru teatrul de păpuși care a înseninat copilăria pruncilor din România.
Părintele Moise ne-a prezentat prima carte din serie despre cei care au suferit în Basarabia răpită de bolșevici chinuri mult mai groaznice decât cele suferite în România (și care continuă și astăzi uneori, pentru că obiceiurile K.G.B.-ului nu s-au schimbat, doar s-au cosmetizat pentru ochii îngăduitor-superficiali ai occidentalilor). Ne-a mai prezentat și o carte apărută mai demult, despre Valeriu Gafencu, numită „Sfântul închisorilor” după numele pe care i-l dădea acestuia „Monahul de la Rohia” (părintele Nicolae Steihardt). Cărțile sunt vândute la prețul minim care acoperă doar cheltuielile de tipar, pentru a se putea continua tipărirea următoarelor volume, importantă fiind posibilitatea ca foarte mulți români să poată afla adevărul despre comunism și închisorile sale, despre nevinovați care au devenit sfinți prin suferințe și prin trăire creștinească.
În partea a doua s-a prezentat unul din filmele de pe D.V.D., „Deportările în Siberia”, care a șocat efectiv publicul și i-a smuls multe lacrimi ce nu puteau fi reținute cu nici un efort. Nu ai cum să înțelegi logic deportarea unor copii micuți despărțiți de părinți în cea mai cruntă zonă climatică a Rusiei, înhățați fără nici un bagaj și fără haine groase și transportați în vagoane pentru vite, înghesuiți ca sardelele, cu eticheta „Dușman al poporului”. Și asta în timp ce în Occident era la modă să fii „de stânga” și să faci propagandă „celei mai morale societăți–comuniste”

Picture1

După vizionare s-a lăsat o tăcere împietrită. Părintele Moise ne-a întrebat dacă avem întrebări. După alte clipe de tăcere o doamnă a spus: „Ce întrebări să mai avem? Ne e rușine că noi ne plângem că o ducem greu.” Atunci părintele Moise a spus că e adevărat, că noi am devenit „o ortodoxie miorlăitoare” și nimic nu ne mai mulțumește. Am uitat să mulțumim pentru ceea ce primim de la Dumnezeu și suntem din ce în ce mai mofturoși. Privind mereu peste gard la ce au alții nu mai găsim timp să ne bucurăm de lucrurile dobândite de noi prin trudă. Ne petrecem timpul plecați din țară să-i slugărim pe alții iar copiii noștri trăiesc aproape ca niște orfani, pentru niște bunuri de care apoi tot nu ne vom bucura pentru că vom găsi altele mai grozave și cercul nu se va închide dacă nu ne trezim.
Întradevăr atunci când ni se pare că nu mai putem suporta greutățile ar fi un exercițiu bun să privim fotografiile cu trenurile în care au fost deportați copiii români ai Basarabiei către Siberia, sau acuarela naivă care ne aduce sub ochi trenul—șuvoi ce pare fără sfârșit. Noi avem sigur multe păcate pentru care să merităm necazurile, dar acei copii aveau un singur păcat: erau români și trebuiau făcuți să uite asta. Li s-a smuls credința din suflet și li s-a șters limba maternă din creier, fiind învățați că românii au fost „invadatorii” care au smuls Moldova de la sânul „Maicii Rusia”. Au fost alfabetizați cu alfabetul chirilic rusesc ca nu cumva să poată citi adevărul din vreo carte românescă ajunsă prin miracol la ei. Atunci când știi asta te cutremură și mai mult fotografia bunicii suprapusă pe o scrisoare „moldovenească” scrisă cu litere rusești. O bunică a cărei dorință cea mai fierbinte fusese să se întoarcă din Siberia și să fie înmormântată în pământul Basarabiei, iar Dumnezeu i-a împlinit-o.

Picture2

Ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost vioiciunea extraordinară care se citește în ochii tuturor celor din film, în ciuda vârstei lor avansate. Sunt priviri care te trag după ele în povestea lor incredibilă printr-un noian de lacrimi neplânse, pentru că nu era timp de plâns într-o vreme în care era un miracol să supraviețuiești. Panourile cu poze din spatele lor privesc acuzator nu doar spre amintirea celor care au ordonat asemenea fapte inumane ci și spre Occidentul care a închis ochii asupra ororilor petrecute cu alte țări atâta timp cât nu erau afectați ei direct.
În ceea ce ne privește pe noi cei de acum nu putem modifica trecutul, dar putem să ne privim altfel viața actuală. Poate că avem un șef sau un patron care ne scoate sufletul. Poate că munca pe care o facem nu ne place sau a devenit în timp altceva decât a fost odată pentru noi. Dacă simțim că ne-a ajuns și că vrem s-o luăm razna ar fi un leac simplu, să privim fotografiile care arată ce muncă făceau copiii români deportați în Siberia sau în ce condiții trăiau.

Picture3

O idee și mai bună ar fi să investim doar 12 lei în viitorul nostru și să cumpărăm primul volum din seria „Să nu ne răzbunați”—Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia. O investiție nu numai pentru că cine își uită trecutul nu are viitor, dar și pentru că povestirile din carte și filmele de pe D.V.D. constituie cea mai bună „terapie” pentru a ne trezi la realitatea în care trăim. Ne va ajuta să ne limpezim, să percepem adevăratele proporții ale suferinței omului obișnuit pe pământ. Ne va ajuta să învățăm cât de lipsit de importanță e „orgoliul” nostru și ce e adevărata demnitate a creștinului. Cu cât vom fi mai mulți cei care vom cumpăra acest volum și îl vom împrumuta sau oferi în dar cât mai multor cunoscuți sau colegi de muncă, va fi cu atât mai multă pace și bucurie în jurul nostru și în sufletul nostru. Iar părintele Moise va avea grijă să ne tipărească și celelate volume cu timpul, să avem alte noi motive de investiție în viitorul nostru. E o concluzie cu adevărat reconfortantă să constați că de tine (și de renunțarea la comoditatea dinainte) depinde să schimbi atmosfera care înainte ți se părea de nesuportat. Iar pacea în care vom putea trăi și munci ne va ajuta să reușim niște lucruri incredibile de care poate nu ne credeam capabili.

OVIDIU IULIU MOLDOVAN—Între EMINESCU și „Caligula”

niculina prundeanu Pare absurd dar e adevărat—au trecut deja cinci ani de când unul dintre cei mai mari actori ai lumii, OVIDIU IULIU MOLDOVAN, a plecat dintre noi. Un talent uluitor, genial, cât Everestul și Groapa Marianelor la un loc, s-a dizolvat în neant pe 12 martie 2008, ca și când n-ar fi existat niciodată. Când o cunoștință mi-a spus vestea n-am crezut. Mai mult de o săptămână mintea mea a refuzat să accepte ideea că inimaginabilul se produsese. Deși fusesem la Teatrul Național și îl văzusem pe catafalc, auzisem toate discursurile rostite de colegii și prietenii lui. Poate pentru că acolo văzusem un străin, care nu semăna cu actorul extraordinar pe care îl cunoscusem. Eram obișnuită cu absența lui deși aflasem abia acolo, din povestirile lui Ion Caramitru, că se retrăsese departe de lume. Unii ar zice că e vorba de mizantropie, dar isihaștrii spun: „Ca să iubești lumea trebuie să te retragi din ea, regăsindu-te pe tine.” Ideea apare și la Eminescu, în „Cezara”, cu referire la sihastrul Euthanasius. Trăindu-și viața sub semnul lui Eminescu Ovidiu știa asta și ar fi trebuit să dispară dintre noi la fel cu Euthanasius: „Mă sting. Și nu rămâne decât urciorul de lut în care au ars lumina unei vieți bogate. Mă voi așeza sub cascada unui pârâu; liane și flori de apă să înconjure cu vegetația lor corpul meu, și să-mi strățese părul și barba cu firele lor… și-n palmele-mi întoarse spre izvorul etern al vieții, Soarele, viespii să-și zidească fagurii.”
M-am gândit mult dacă aveam dreptul să scriu despre Ovidiu, eu făcând parte dintre oamenii care l-au supărat. Acum aproape 30 de ani ( în 1984) îi dădusem un scenariu de film despre viața lui Eminescu, „Lumină de lună”, în care el ar fi trebuit să joace rolul lui Mihai. Inițial a fost sceptic, crezând că sunt șanse mici ca filmul să poată fi făcut. Apoi eu am renunțat să-l mai caut exact când Ovidiu începuse să creadă cu tot sufletul în acel vis. Am înțeles prea târziu, după moartea lui, acest lucru și de aceea am început să scriu romanul „Lumină de lună” în care și el este unul dintre personajele principale, ca un canon de penitență. Aș fi recunoscătoare botoșănenilor dacă mi-ar putea spune cum se numește doamna muzeografă care era în 1988 la Casa Memorială din Ipotești. Avea mare dreptate când îmi spunea că „noi românii avem nevoie de un film despre Eminescu”. Aș vrea s-o revăd și să-i cer iertare că m-am lăsat înfrântă de valurile vieții și n-am revenit la Ipotești la Centenarul Eminescu din 1989, așa cum mă invitase ea. Ca să puteți înțelege despre ce e vorba voi pune în continuare capitolul „Ipotești 1988”, din Volumul al doilea al romanului „Lumină de lună”. Pentru a vă reaminti doar o mică parte din minunea care a fost Ovidiu, voi pune din nou și capitolul „Întâlnirea” (pe care l-am lansat în preajma Anului Nou, când ar fi fost ziua lui de naștere).
În săptămâna „Eminescu” între 14 și 20 ianuarie a.c. m-am transformat într-o stafie culturală pentru a asculta toate spectacolele teatrale radiofonice despre Eminescu și recitalurile de poezie eminesciană, difuzate noaptea la niște ore imposibile, 1,30, sau 5,00 sau 22,50, sau 23,50. Nici un singur fragment cât de mic din uluitoarele recitaluri din Eminescu ale lui Ovidiu nu a fost transmis, de parcă nimeni nu-și mai amintea că existaseră vreodată. (Ovidiu are și ghinionul de a se fi născut pe 1 ianuarie, când toți sunt în vacanță și petrec de Anul Nou, ceea ce îl face invizibil în continuare.) De aceea m-am hotărât să rup tăcerea și să le reamintesc tuturor că există un actor excepțional, Ovidiu Iuliu Moldovan, pe care încă mai avem bucuria să-l putem vedea și auzi în înregistrările care au rămas. Între Raiul poeziei lui Eminescu și Iadul împăratului Caligula, Ovidiu a străbătut toate straturile omenești posibile, lepădându-se pe sine în zidul fiecărui personaj. El nu ne-a părăsit, din când în când schimbă câte ceva în bine în lumea noastră, atât cât îi este îngăduit unei umbre auguste. În următorul capitol după „Întâlnirea”, Iustin are o remarcă nedumerită: „Bine, dar și alții recită frumos din Eminescu”. Iar răspunsul pe care îl primește este: „Da, dar Ovidiu este Eminescu”. Și asemenea lui a vrut să plece cu o imagine frumoasă a lumii în suflet, spunând:
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;/ Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi”
De noi depinde să ne deschidem larg sufletele și să-l rechemăm pe Ovidiu alături de noi ca să ne ajute să vedem cu inimile adevărata frumusețe a lumii.
foto 1 NP

„LUMINĂ DE LUNĂ”

Din Volumul II—OCHIUL VÂRTEJULUI
Cap. —IPOTEȘTI 1988
mai 1996/iunie 1988
Mihai îl privea foarte amuzat pe Iustin, care își exprima indignarea cu obișnuita impetuozitate de Săgetător.
–Nu înțeleg ce te deranjează.—Mihai începu să râdă de-a binelea—Știi câți oameni ar da oricât ca „puterile” astea care te deranjează pe tine acum să se manifeste măcar o dată? Să le „coloreze” puțin cenușiul vieții… Mulți sunt atât de crispați în existența lor mărginită încât își blochează total intuiția, iar dacă încerci să-i convingi că există și o altă realitate la care toți ar putea avea acces te consideră nebun.
–Și care-i finalitatea?—întrebă cu năduf Iustin—N-am înțeles niciodată la ce servește? Schimbă ceva în viața mea? N-am pretenția să schimbe ceva în lume, dar măcar…
–Dacă ai răbdare și înveți să-ți stăpânești „puterile”, poți schimba multe. Dacă le privești doar ca pe o curiozitate, o coincidență, sau mai rău, ca pe un blestem, atunci nu te duc nicăieri. Dar atunci e vina ta, tu ți-ai refuzat darul. Ar trebui să fii mai deschis. Tu n-ai fost marcat de „iepoca” lui Ceaușescu, erai prea mic. Spre deosebire de Niculina…
–Să nu-mi spui că și ea are astfel de „puteri”!
–Ba da, dar le considera simple coincidențe. Nu le lua niciodată în serios. Atunci poveștile astea erau considerate „superstiții”. Deși colegele ei de facultate țineau cont totdeauna de „profețiile” ei.
–Adică…? Ce făceau?
–Să-ți dau un exemplu. Cine a luat de bune vorbele ei spuse întâmplător, fără nici o pretenție de „oracol”, a luat examenul la fizică în anul doi, iar cine a râs de temerile prietenelor ei a picat.
–Poate a fost o coincidență.
–Așa a zis și ea. Greșeala ei a fost că nu a încercat să-și noteze toate lucrurile astea care i se păreau ciudățenii și, în timp, să caute să găsească o legitate care le guvernează. Deși atunci când dorea cu ardoare ceva nu ezita să experimenteze exact „superstițiile” pe care le ignora cu candoare. Cum a făcut la Ipotești…
–Te-a căutat pe tine?
–De fapt venise în delegație la Botoșani și habar nu avea că va ajunge la Ipotești…
–Îmi povestești?—se rugă spășit Iustin.
–Mai bine citești chiar tu.—îi răspunse Mihai cu un zâmbet ironic.
–În stele?—încercă să glumească Iustin, când deodată se pomeniră brusc aruncați într-un alt timp și spațiu. Iustin avea o senzație extrem de ciudată, ceva între groază și încântare copilărească. Nu pricepea nici unde erau, nici cum se trezise cu caietul bej în brațe, deschis la pagina 86. Apucă să citească ceva despre Zodiac, dar Mihai îi arătă pagina 87, întrerupându-l:
–Nu asta. Citește de aici.—degetul lui Mihai indica un rând mai scurt îngroșat.
–„Luni, 8 mai 2011.” Aha.—izbuti Iustin să nu se mai mire, oricum era deja prea mult. Mihai începu iar să râdă, așa că, în concluzie, Iustin citi mai departe:
„În iunie 1988 am avut o nouă experiență de „zonă crepusculară” legată de Eminescu, mai uluitoare decât cea din 15-16 iunie 1984 la Bellu. Venisem în delegație la Botoșani pentru a aduna niște date cerute de Ministerul Industriei Ușoare. Am fost întâi la o fabrică de țesături tip bumbac, unde am fost bine primită, ba m-au ajutat să găsesc loc la hotel, pentru că era FESTIVALUL „MIHAI EMINESCU”, (Botoșaniul era plin de oaspeți) și să-mi cumpăr bilet de tren (peste două zile mă întorceam la București).
Apoi am mers la cealaltă fabrică (tip in), dar acolo directorul, foarte amabil, mi-a vizat delegația, dar a zis că nimeni care vine din partea șefului meu, Gyusi, nu va intra în acea fabrică atâta timp cât el este director acolo. Șeful meu era rău și arogant cu toată lumea, deci nu m-am mirat deloc. M-am trezit astfel că am aproape două zile la dispoziție, pe care trebuia să le petrec inteligent în Botoșani (am stat acolo între 13-15 iunie). M-am interesat ce distanță era până la Ipotești, pe care nu-l văzusem niciodată, ca și Botoșaniul, de altfel. A doua zi m-am trezit hotărâtă să plec la Ipotești, dar cerul era complet înnorat și picura. Mi-am amintit citatul din Creangă: „Ieși, copile cu părul bălai afară și râde la soare, doar s-o îndrepta vremea”. Și așa am făcut. Am ignorat stropii de ploaie, cu capul dat pe spate, râzând mereu către zona ușor luminată prin nori unde era soarele. Nu mi-a păsat dacă altcineva care vedea scena ar fi putut crede că sunt nebună. Și peste zece minute s-a făcut o ușoară spărtură în nori. Nu m-am oprit, acum eram sigurâ că formula funcționa, așa că râdeam de-a binelea. Într-un sfert de oră a ieșit soarele și norii s-au îndepărtat. Am mers în stație să iau mașina de Ipotești, dar un „atoateștiutor” m-a trimis de acolo în altă stație, greșită. Am luat o mașină de acolo și când am văzut că o ia la stânga în loc să meargă drept, i-am rugat să oprească și am coborât. Dar până să mă întorc în stația corectă, mașina de Ipotești trecuse. Atunci am făcut ceva ce n-am mai făcut niciodată, pentru că nu concepeam să fiu la opt km de Ipotești și să nu ajung acolo. Am făcut cu mâna primului camion care trecea în direcția Ipotești. A oprit și șoferul, amuzat de povestea mea, mi-a zis că el mă poate duce doar până la cam 1 km de Ipotești, că pe urmă el merge drept pe șosea, iar pentru Ipotești se merge la stânga. Dar era sigur că acolo pot găsi altă mașină sau să merg pe jos, că era aproape. La rondul intersecției respective i-am mulțumit și am coborât. Acolo erau câțiva muncitori și niște milițieni de la circulație care refăceau marcajele. I-am întrebat care drum merge spre Ipotești (erau două), apoi, după ce le-am povestit cum ajunsesem acolo după ce pierdusem mașina, au oprit un IMS, cerându-i șoferului să mă ducă la Ipotești. Tipul, foarte speriat, a întrebat dacă trebuie să mă aducă și înapoi după ce rezolv ce am de făcut la Ipotești. Ne-am amuzat copios și l-am liniștit că pe urmă mă descurc și singură.
Așa am ajuns în Ipotești. Aici am găsit hărți cu locurile legate de Mihai, indicatoare și tot felul de informații. M-am hotărât să merg întâi la lac. Voiam să merg pe malul lacului, ca Raluca Eminovici, strigând cât puteam: „Mihai, Mihai!”, exact ca în scenariul meu de film. Drumul era destul de lung. Am cules maci și alte flori de câmp pe care știam că le iubea Mihai. Dar pe malul lacului mă aștepta o surpriză. Erau o mulțime de muncitori care lucrau la scena și băncile pentru FESTIVAL. Mi-a fost jenă să mai strig, mă gândeam că ar putea fi vreunul dintre ei Mihai și atunci am strigat încet, să aud doar eu. Și acum sunt convinsă că dacă mi-aș fi depășit jena aceea, fără sens după peripețiile prin care trecusem pentru a ajunge în Ipotești, s-ar fi petrecut un miracol. De fapt de asta și voiam să strig, să-l strig pe Mihai să mă ajute, să facă o minune prin care să intre în lucru scenariul „Lumină de lună” și să poată juca Ovidiu în rolul lui. N-am strigat din toate puterile așa cum îmi propusesem, am strigat încet, doar pentru mine. Și Mihai nu m-a putut auzi, așa că scenariul n-a mai devenit film, a rămas doar un text oarecare despre care știam doar eu, Ovidiu și nesimțitul de Georgescu.
Apoi m-am întors în sat, m-am plimbat prin grădină și am studiat bisericuța „de buzunar” din apropierea casei memoriale. M-am îndreptat agale spre poartă și am pornit spre casă, în timp ce pe lângă mine ieșea o doamnă drăguță brunetă. Când a văzut că merg spre casă, m-a strigat, întrebându-mă dacă nu pot să revin mâine, că se terminase programul. I-am spus că mâine plecam spre București. Atunci s-a întors pentru mine, a deschis din nou și mi-a povestit o mulțime de lucruri, ca unei vechi prietene. Se vedea că o pasionează ce face, nu era un simplu serviciu pentru ea. Cel mai mult m-a impresionat când am aflat că nu era casa originală în care copilărise Mihai. Foștii proprietari, extrem de obtuzi la minte, refuzaseră despăgubirile substanțiale oferite de Stat și dărâmaseră casa. Pentru ei Eminescu nu însemna nimic. Casa pe care o vedeam era reconstruită după planurile și fotografiile pe care oamenii prevăzători le adunaseră pentru a le folosi după ce mureau proprietarii cretini. Parcă un blestem urmărea atât familia, cât și casa Eminovicilor. Muzeografa era o femeie extraordinară. I-am povestit cum ajunsesem la Ipotești, începând de la alungarea norilor. S-a amuzat și nu s-a mirat de nimic, nu m-a considerat ciudată. M-a invitat să vin în anul următor, 1989, în iunie, pentru că atunci se serba CENTENARUL EMINESCU și veneau invitați din toată țara și din străinătate. Primele nume pe care le-a rostit au fost Ovidiu Iuliu Moldovan și Zoe Dumitrescu Bușulenga. I-am spus că am scris un scenariu de film, „Lumină de lună”, despre viața lui Eminescu, în care Ovidiu trebuia să joace rolul lui Mihai. Apoi i-am spus că îi dădusem scenariul lui Ovidiu, dar el fusese de părere că nu prea e nici o șansă pentru acel film. Atunci doamna muzeografă a zis că trebuie cu atât mai mult să încerc să revin în iunie 1989 la Ipotești, să vorbesc din nou cu Ovidiu, pentru că în cazul unui CENTENAR se dau niște fonduri speciale pentru festivități și e momentul cel mai favorabil pentru a începe acest film. „Sunt convinsă că și domnul Moldovan și-ar schimba părerea atunci și ar putea apela la toate personalitățile care vor fi prezente, pentru a porni proiectul. Nu vă lăsați, reveniți anul viitor la Ipotești, pentru că noi, românii, chiar avem nevoie de un film despre Eminescu.” I-am spus că eu mă aflam absolut din întâmplare acolo, că aveam un serviciu în care delegațiile apăreau pe neașteptate și că nu pot fi sigură dacă voi putea reveni. „Nici că veți avea o zi disponibilă pentru a veni aici n-ați fost sigură, nici că se va opri ploaia, nici că veți găsi mașinile care să vă aducă aici. Și totuși ați ajuns, pentru că v-ați dorit și ați crezut că este posibil. Așa și acum, e de ajuns să credeți și veți putea reveni la Ipotești anul următor să vorbiți cu domnul Moldovan.” Am râs, i-am spus că are dreptate și că voi încerca să revin, dar nici eu nu credeam ce spun. Deși nici măcar n-ar fi fost nevoie de asta. Odată revenită în București ar fi fost de ajuns să merg din nou să-l caut pe Ovidiu și să-i povestesc despre drumul meu la Ipotești, despre muzeografă și ideile ei inteligente despre CENTENAR și fondurile speciale. Era de fapt unul din motivele speciale pe care le acceptasem odinioară pentru a reveni la Ovidiu pentru acel film care însemna enorm pentru mine și sunt sigură că și pentru el. Dar nici măcar nu m-am gândit la posibilitatea asta decât acum când îmi reamintesc episoadele de atunci. Când m-am întors la București, m-am luat cu treburile și delegațiile mele multiple și superbul episod Ipotești mi s-a șters din minte. Dar să-l povestesc mai departe. Doamna muzeografă mi-a arătat de unde trebuia să iau mașina spre Botoșani și ne-am despărțit ca două vechi prietene. Și înainte de a pleca mi-a mai spus o dată să nu mă las, să revin și să fac să apară filmul acela.
O femeie care mă văzuse pentru prima și ultima oară atunci își punea tot sufletul ei deosebit pentru proiectul meu. Iar eu am renunțat. De ce? Nu știu să răspund la întrebarea asta. N-am nici un răspuns. Poate Mihai mă auzise, chiar dacă strigasem încet și acesta era miracolul pe care mi-l pregătise. Iar eu n-am fost în stare să văd cu ochii sufletului acest miracol incredibil!”
Iustin se opri din citit, cu ochii în lacrimi. Încercă să spună ceva, dar în aer reuși să se strecoare doar o șoaptă răgușită:
–Are dreptate, chiar ai auzit-o?
–Tu ce crezi?—răspunse Mihai cu o altă întrebare.
–Cred că ai auzit-o. Altfel de ce ar fi insitat atât muzeografa?—Iustin oftă prelung, de parcă rezervele de oftaturi erau pe sfârșite și el risca să le piardă—Mihai, spune-mi, de ce uneori se întâmplă asemenea tâmpenii în viață?—Mihai ridică din umeri tăcut, așa că Iustin continuă să citească:
„După plecarea muzeografei, peste câteva minute a început o ploaie torențială atât de violentă încât umbrela nu-mi folosea la nimic. Am fugit în cerdacul casei lui Mihai, acolo am mâncat și am așteptat să se mai liniștească potopul. Parcă toți norii pe care îi alungasem în acea zi se reîntorseseră și își scuturau apele. Acum îmi încheiasem tot voiajul prin Ipotești, deci norii aveau dezlegare să recupereze timpul pierdut. Când s-a apropiat ora am ieșit în stație, am plecat spre Botoșani cu autobuzul și i-am mulțumit în gând muzeografei pentru căldura ei, pentru timpul lung pe care îl petrecusem cu ea și mai ales pentru încurajările ei.
În 1989 am avut probleme încă înainte de examenul la Regie IATC, pentru că la ICT Comitetul mi-a recomandat să mă ocup de probleme științifice și mi-a refuzat eliberarea adeverinței de salariat, fără de care nu mă puteam înscrie la examen. Mi-am dat demisia și eram gata să renunț la tot, dar am fost în audiență la directoare și ea mi-a aprobat eliberarea adeverinței. A urmat circul pe față de la examen.
După atâtea peripeții nici nu mai țin minte când mi-am adus aminte că fusese CENTENARUL EMINESCU. Uitasem complet, necăjită cum fusesem. Mi-am amintit că muzeografa din Ipotești a zis că ea este în Comitetul de pregătire a festivităților, cu directorul școlii din zonă și conducerea Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani, plus mărimile politice din cultură de la județ. După cum o cunoscusem, eram sigură că se implicase cu tot sufletul în tot ce s-a făcut. Și acum m-am gândit dacă într-un moment propice nu ar fi putut să-i povestească lui Ovidiu despre venirea mea în urmă cu un an la Ipotești, cu toate peripețiile, despre filmul „Lumină de lună”, despre ideile ei de obținere a fondurilor pentru un asemenea film și despre faptul că mă invitase și pe mine să revin și mă încurajase. De aceea, în ipoteza că poate chiar au vorbit despre asta, mă întreb cum s-o fi simțit Ovidiu văzând că n-am venit la Ipotești și nici pe el nu l-am mai căutat nici măcar pentru scenariu, nemaivorbind de filmări sau altceva.”
–Nu vrei să știi ce s-a întâmplat la CENTENAR?—îl întrebă Mihai pe băiat, văzându-l trist și încruntat.
–Mi-a plăcut episodul cu potopul de la sfârșit.—evită Iustin întrebarea—Ploaia aceea care a fost atâta timp alungată și acum se întoarce să-și verse toate puhoaiele.—Mihai îl aprobă dând din cap, acceptându-i eschiva dibace. Iustin adăugă șoptit—Sau poate cerul plângea pentru toate visele care se spulberau atunci…
foto 2 NP

Cap.—ÎNTÂLNIREA
mai 1996/ ????
Iustin se întoarce imediat după ce dă pachețelul pentru care fusese trimis pe post de mesager. Se lasă greoi pe scaun, la masa din colț unde aștepta Niculina.
–De ce să insistăm atât cu „Întâlnirea”? E doar unul din personajele interpretate de Ovidiu.
–Aici te înșeli.—îl contrazice calmă Niculina—Ar trebui să vezi mai întâi filmul, dar nu știu unde… E o poveste cutremurătoare, un fel de tragedie antică… Iar „Andrei Grigoriu sînt eu!” nu e doar o replică din film, este însăși esența lui Ovidiu. Așa este el. Delicat, elegant, distant, scufundat într-o mare de tăceri sufocante pentru cei din jur. Extrem de puternic și extrem de fragil. În același timp. Fugind de dragoste, izolându-se în piscul lui de Capricorn inaccesibil pentru toți ceilalți. Dorindu-și cu disperare o iubire totală, devastatoare.
–Dar cum este el de fapt în particular? Așa cum l-ai văzut… cum îl vezi tu?!
–Ovidiu… Are o particularitate care îl avantajează. Pare un om oarecare. Un bărbat plăcut, drăguț fără îndoială, dar nu genul după care se întorc privirile. Dacă nu i-ar fi atât de binecunoscut chipul din filme ar putea trece liniștit prin mulțime fără să fie remarcat. Asta i-a și permis să poată juca orice, de la împărați la țărani. Când nu-l interesează ce se întâmplă în jur merge adâncit în gânduri, neobservat. Dar când e pasionat de ceva încep focurile de artificii. Brusc parcă toate reflectoarele se concentrează pe el și restul lumii rămâne în penumbră… Și deodată tace. Când te aștepți mai puțin… Încerci să umpli golul, pentru că îți stimulează creativitatea. Reacționează, se amuză. Și iar tace… Tăcerile lui…—Niculina râde—Cred că ar dura aproape jumătate din timpul petrecut alături de el dacă nu le „spargi” prin alte subiecte, alte idei…
–Bine, dar de ce?—se miră Iustin, cel atât de volubil și de deschis mereu.
–Știu eu?—ridică Niculina din umeri—El este expus tot timpul ca într-o cușcă de aur. Probabil simte nevoia să-și oblige interlocutorul să se dezvăluie. Să restabilească un precar echilibru. El e Capricorn, detestă să pășească primul pe un teren complet necunoscut.
–Și atunci te lasă descoperită să vadă încotro te îndrepți dacă nu-ți oferă nici un punct de sprijin?—încearcă să ghicească Iustin.
–Cred că da. Prea se amuză atunci când îl surprinzi întorcându-i vorbele într-o direcție neașteptată sau îl „forțezi” să iasă din rezerva lui obișnuită… Am aflat de curând de o credință populară. Se spune că de Bobotează se deschid Cerurile și Raiul e în primejdie, ca și Pământul. Dracii pot ajunge și ei oriunde, ca să încurce lucrurile. De aceea oamenii de la țară stropesc cu Agheazmă casa, animalele, câmpurile, livezile… Între Crăciun și Sfântul Ioan lucrurile sunt amestecate. Și Îngerii și duhurile rele ajung pe Pământ… Iar Ovidiu e născut la țară, pe 1 ianuarie. Exact la mijlocul acestei perioade stranii… Cred că el știe foarte multe astfel de povești, de credințe ancestrale…
–De Bobotează fetele de la țară încearcă să-și afle ursitul, cu busuioc sub pernă sau în oglindă…—spune Iustin—Ai încercat vreodată să…?
–Eu n-am crescut la țară.—răspunde cu o ușoară părere de rău Niculina—Așa că nu știam ce ar fi trebuit să fac… Noi eram învățați că astea sunt superstiții…—râde amar—De asta probabil am dat atât de tare cu capul de asemenea „superstiții”…
–Adică?—se miră Iustin.
–Asta e altă poveste, n-are legătură cu… S-o continui pe prima… Pentru țărani oglinda e poarta către lumea cealaltă.
–De asta la moartea cuiva se acoperă oglinda?—întreabă Iustin.
–Poate.—Niculina zâmbește amuzată—Știi, eu am folosit exact în acest mod oglinda în piesa mea de teatru „Zodia Zburătorului”, deși nu știam de această credință… Oglinda, ca poartă spre lumea de dincolo. Spre lumea „amestecată” în mijlocul căreia s-a născut Ovidiu. Apărat oarecum pentru că de Sfântul Vasile se citesc Molitvele cele mari împotriva duhurilor rele. Marcat însă de această amprentă „amestecată”. De asta și poate trece așa ușor dintr-o extremă în alta. Când nu se poate controla și devine rău, te ia cu frig… Dar e un spectacol fascinant, trebuie să recunosc… Iar pe scenă e de-a dreptul incredibil… Ovidiu nu te face să râzi decât rar. În schimb te face să gândești, să plângi, să-ți precizezi propriile sentimente. Mi-aduc aminte cum era în „Caligula”. Sfârșitul împăratului, costumat în mod paradoxal într-un strai alb bogat drapat, de parcă fluviul de sânge pe care îl vărsase nu-l atingea, era figurat printr-un soi de „crucificare” între lăncile conjuraților. Spectatorii rămâneau încremeniți când se stingea brusc lumina. Apoi începeau să aplaude entuziasmați. Actorii intrau câte doi-trei, începând de la rolurile cele mai mici. În timpul ăsta Ovidiu fugea și se schimba în costumul negru. Aplauzele erau din ce în ce mai puternice. În „Caligula” jucau actori foarte mari ai Naționalului, iubiți de public. Dar când la final apărea Ovidiu, sala intra în delir. Era ca o furtună primordială, din care apoi ieșeau pe ușile teatrului alți oameni. Deveniseră câte o fărâmă din sufletul fratelui lor Ovidiu care le schimbase pentru totdeauna modul de a privi lumea… Modul de a privi nașterea dictaturii, evoluția ei de la moral spre straniu, absurd, imoral, monstruos. Ar fi fost atât de ușor, de comod, să facă niște trimiteri la realitatea concretă a acelui timp apăsat dictatorial în România. Dar el merge mult mai sus, spre arhetip. Este o viitură care te duce cu el fără să te poți împotrivi, un torent de lavă vulcanică. Un rău, necesar ca termen de comparație, care te purifică, prevenindu-te ca nu cumva să pornești și tu cândva pe acel drum al destructurării. Prima oară l-am văzut prin 1982. Îmi luase bilet cu o săptămână înainte o colegă de facultate, Cici Coteț. Spectacolul s-a jucat mereu cu casa închisă. Eram venită în delegație la București. Cici vânduse biletul ei cuiva pentru că avusese o zi groaznică la serviciu și nu îndrăznise să mai vadă o dată piesa în starea aceea sufletească, atât fusese de marcată de prima vizionare.
–Știu.—confirmă Iustin—L-am văzut la televizor.
–Și? Cât te-a impresionat?
–Enorm!—răspunde Iustin, mirat de întrebare.
–Ei, bine, înmulțește emoția măcar cu zece și… poate vei avea o vagă impresie despre ceea ce înseamnă Ovidiu pe scenă în „Caligula”.—Niculina oftează adânc—În înregistrarea de la televizor e doar un vulcan stins… care încearcă din când în când să se trezească din somn… Și mai e ceva care-l dezavantajează. Ovidiu are un chip prelung, coborât parcă din tablourile lui El Greco. În înregistrarea TV are însă părul lung ondulat neținut în frâu nici măcar de coroana simbolică. Figura lui spiritualizată dispare rotunjită sub bucle… Înainte avea părul foarte scurt pentru a putea juca în filme. În perioada cât filmase la „Horea” era ras complet, de asta a jucat și în rolul haiducului-pușcăriaș Pantelimon din „Dreptate în lanțuri”.
–Și cum este în realitate părul lui?
–Blond închis, dar mai deschis decât al meu. În filme de obicei i-l vopseau șaten sau negru, ceea ce îi dădea un aer mai dur. Când îl vezi cum arată de fapt, ți se pare mult mai tânăr decât vârsta lui reală, poate chiar copilăros…—Niculina începe să râdă—Știi ce e cel mai comic? Când eu mi-am schimbat coafura și m-am tuns scurt, el a început să-și lase părul tot mai lung…
–Poate voia să compenseze…—spune Iustin.
–Să compenseze ce?
–Lungimea părului la care ai renunțat tu…
–Prostii… Nu știa cum arăt și nu văd legătura..
–Știu eu?—aruncă Iustin—O legătură telepatică…
–Pentru atâta lucru?—se miră Niculina—Dacă ar mai fi funcționat, miza trebuia să fie scenariul „Lumină de lună”. Filmul în care Ovidiu ar fi jucat rolul lui Eminescu. Dar nici măcar în septembrie 1986, când m-a văzut pentru ultima oară, n-a spus nimic despre scenariu…
–Cum, tu nu voiai să-l mai vezi?—întreabă surprins Iustin.
–Ba da, dar altfel. Așteptam ca alții să ne pună față în față. Eram optimistă. Credeam că e o problemă de cel mult doi-trei ani… Urma să reușesc la Regie I.A.T.C. și să pun ceva în scenă… Sau trebuia să joace el într-una din piesele scrise de mine…—Niculina oftează și zâmbește cu amărăciune—De fapt, acum când știu sigur ce ghem de relații și interese încercam eu să depășesc de una singură, realizez că eram iresponsabilă, nu optimistă.
–De ce?—o contrazice Iustin revoltat—Era normal să vrei să te impui prin forțe proprii.
–Teoretic da. Practic era imposibil… Am și auzit un copil de… eminență cenușie din „cetatea” lor spunând cu cinism că era normal ca ei să reușească, pentru că erau familiarizați de acasă cu… Ca și cum talentul e o delicatesă culinară pe care o consumă toți la aceeași masă. De asta mulți nici nu s-au putut impune decât eventual pe…felii subțiri, de nișă. Ceea ce nu-i împiedică să apară în față, prin același ghem de relații, ca fii ai taților lor…
–Felii transparente de cașcaval, ca în filmul lui Disney cu Mickey și uriașul.
–Filmul e varianta optimistă. La noi uriașul e bine mersi.
–Deci ultima dată ai discutat cu Ovidiu în 1986?
–Nu. Atunci ne-am văzut doar pe scenă, după „Jocul ielelor”, când le-am dus flori lui și lui Mircea Albulescu. Ultima oară am vorbit în martie 1985…
Iustin așteaptă să audă continuarea, dar tăcerea se prelungește, așa că întreabă nerăbdător:
–Dar, de fapt, ce s-a întâmplat atunci?
–E o poveste foarte complicată. Trebuia să mă ia cu el la o filmare, care se tot amânase, apoi… Voiam să asist, să văd din interior totul, pentru examenul de admitere la regie… N-am înțeles decât după foarte mulți ani ce se întâmplase. Și nici Ovidiu nu cred că înțelesese. Probabil și-a băgat coada un duh întunecat…
Niculina continuă să vorbească aproape în șoaptă, ca un ecou de demult:
–Dacă m-ar fi avertizat cineva:—„Fetițo, ai grijă! Dacă nu-l asculți n-o să mai discuți niciodată cu el.”, atunci m-aș fi întors după două săptămâni cum îmi spusese Ovidiu.
–Ți se părea un termen prea scurt?… De ce râzi?
–Așa. De obicei Ovidiu spunea întâi un termen mai lung apoi, repetând, îl scurta. Asta mă amuza la culme, dar consideram că primul interval era corect și îl prelungeam și mai mult.
–Vrei să spui că veneai mai târziu?
–Întotdeauna. Bine, de obicei nu era vina mea. Primul exemplar din scenariu a fost „rătăcit” în loc să ajungă la Ovidiu. A trebuit să-l copii din nou… Și tot felul de peripeții de genul ăsta.
–Deci tot timpul și-a băgat coada duhul de care vorbeai…
–Sigur… Poate… Nu știu…
Iustin, care era deja din ce în ce mai nerăbdător, o întrerupe brusc pe Niculina:
–Nu te superi dacă te rog să ne întâlnim și mâine să discutăm? Vreau neapărat să văd „Întâlnirea”.
–De ce? Și unde să-l vezi?
–Simt că filmul ăsta e o cheie. Dacă vreau să-l înțeleg pe Ovidiu trebuie să-l văd. Știu unde să-l găsesc, mi-am făcut niște cunoștințe la arhive acum doi ani, când am văzut mai multe filme de-ale lui.
–Explică-mi și mie de ce vrei să știi toate astea? Ce cauți tu, de fapt, Iustine?
–Vreau să înțeleg cine sunt.
–Și care-i legătura?
–Am citit…—Iustin face o pauză dureroasă, simțind un gol în stomac—Am citit despre moartea lui Ovidiu și cum ai scris primele fragmente din romanul „Lumină de lună”… Din caietul tău…
–Ce caiet?—rămâne perplexă Niculina.
–Jurnalul tău… Vreau să știu adevărul… Eu exist sau sunt un personaj creat de tine?
Calmă, Niculina scoate un ac din poșetă și i-l întinde:
–Înțeapă-te și vezi dacă exiști.
Iustin începe să râdă și odată cu hohotele lui se îndepărtează și tensiunea care îi încorsetase corpul într-o armură dureroasă. Niculina zâmbește și continuă să-l lămurească, pentru a evita atacurile ulterioare ale îndoielilor:
–Iustin din „Lumină de lună” e un personaj compozit. Are ceva de la tine și de la fratele tău, dar am „împrumutat” destule de la Ovidiu și de la alți bărbați pe care i-am cunoscut sau i-am observat de la distanță. Iustine, un personaj de roman creat nu e un singur om și se „face” singur în timp ce scriu.
–Cum adică?
–Își dezvoltă structura în coliziune cu alte personaje sau imagini noi și se modifică uneori împotriva viziunii inițiale a autorului. Un autor înțelept îl lasă să evolueze așa cum vrea personajul, nu-l „înghesuie” într-un tipar. Iar „Lumină de lună” nu e povestea lui Iustin, e un drum pe care îl regăsim pe Eminescu sub diverse forme.
–Înțeleg.—spune Iustin ajutând-o pe Niculina să se ridice—Deci pot să te aștept și mâine, să continuăm discuția?
–După „Întâlnirea”? Desigur. Îmi dau seama că e foarte important pentru tine.—Niculina îi întinde un pătrățel de hârtie—Mă suni la numărul ăsta de telefon după ce vezi filmul. Atunci stabilim locul și ora pentru…—zâmbește malițios—pentru „Întâlnirea”.
Iustin începe din nou să râdă, în timp ce coboară amândoi spre peronul metroului. Trenul lui Iustin apare primul. După ce intră în vagon, Iustin se întoarce zâmbind spre Niculina care îi strigă:
–Ascultă-mă cu atenție! Tu nu ești Ovidiu și nu ești nici Mihai. Tu ești Iustin. Și e foarte bine că e așa.
Trenul lui Iustin țâșnește în goană împrăștiind ecoul vorbelor.

foto 3 NP
___________________________________________________________________________________________

Paradoxul nisipurilor mişcătoare
(Ioana Stuparu — „Oameni de nisip”)

Niculina Prundeanu 3E o vreme stranie când a trăi și a lucra la sat începe să fie considerat o rușine. Se uită că „veșnicia s-a născut la sat”. Totuși îmi asum riscul de a prezenta un roman excepțional în trei volume scris de doamna IOANA STUPARU: „Oameni de nisip”, roman care are ca subiect exact viața unor țărani. Deși zona în care se petrece acțiunea este departe de noi (Oltenia), valoarea romanului mă determină să vă fac o prezentare a acestuia, mai ales că în zona noastră încă sunt mulți țărani care continuă munca aidoma strămoșilor lor. Sper că se vor găsi oameni cu suflet de aur care să sprijine reeditarea romanului, apărut într-un tiraj prea mic, pentru ca mult mai mulți oameni să se bucure de valoarea lui deosebită. (Prima ediție a romanului „Oameni de nisip” a apărut în 2006 la Editura Amurg Sentimental în București.)
Întâmplarea face că, deși născută la oraș, eu am fost încă de mică ( de la 2-3 ani) vizitator al lumii mirifice a satelor din Moldova de nord. Fusesem prevenită poate ironic de faptul că unele vaci împung copiii, așa că preventiv mă feream de toate. În calitate de mic spectator al lumii satelor aveam o secretă invidie pentru siguranța cu care copiii de acolo făceau multe treburi care mie mi se păreau grele și complicate. Nu contează dacă și lor li s-ar fi părut la fel dacă ar fi stat câteva zile în lumea orașului. Important este că mi se părea o lume în care îmi era interzis accesul ca parte activă, că o vedeam, fiind acolo, ca printr-un ochean întors, foarte departe de mine.
De aceea am început să citesc „Jurământul văduvei”, primul volum din „Oameni de nisip”, romanul doamnei Ioana Stuparu, ca pe celelalte romane despre lumea satelor. Începutul volumului, o copertă-capcană, mi-a dat iluzia că romanul era scris în cheie obiectivă, din unghiul de vedere al străinei Florica, venită de departe în Mârșani. Paginile imediat următoare constituie a doua copertă-capcană, descrierea satului Mârșani și a locurilor învecinate, pornind la drum tocmai de la Craiova, cale de 45 de km. Senzația vagă e de început de monografie a satului și a păcălit inclusiv pe autorul prefeței. Nimic mai fals. Romanul „Oameni de nisip” este la ani-lumină de ideea de monografie.
Începând cu percepția spațiului, în care distanțe care acum par derizorii sunt descrise plastic drept depărtări imense, prohibitive, greu de acoperit cu pasul și chiar cu căruța. Totul este exprimat psihologic în roman. Mai mult, lumea Mârșanilor este reînviată cu ochii copilei de atunci și asta face romanul „Oameni de nisip” unic. Nu-l putem compara cu „Amintirile” lui Ion Creangă, pentru că acolo sunt descrise preponderent șotiiile—satul și lumea lui rămânând undeva în fundal. Nu-l putem compara, cu atât mai mult, cu „Moromeții” lui Marin Preda sau romanele lui Zaharia Stancu, scrise cu ochii și sufletul unor adulți. Nu-l putem compara nici cu romanele și povestirile despre sat scrise de Mihail Sadoveanu, de Ioan Slavici, de Ion Agârbiceanu, ș.a.
„Oamenii de nisip” ai doamnei Ioana Stuparu ne sunt prezentați de copila care a fost și, din fericire, continuă să fie în sufletul ei autoarea.
Și construcția romanului e unică. E un fel de „Alice în Țara Minunilor Satului”. Te plimbi pe nisipuri mișcătoare. Vezi ceva interesant în valea de colo, cobori și, surpriză, te trezești sus. Încerci să urci din greu spre o culme ciudată și ești proiectat foarte jos, de crezi că nu mai ieși la suprafață. Niciodată nu știi încotro vei aluneca prin spațiul acesta distorsionat al amintirilor copilăriei. Departe de a-ți crea disconfort, acest procedeu de construcție te fascinează și te trage cu el în valurile amitirilor, pe nisipuri mișcătoare și printre nisipurile mișcătoare care sunt „oamenii de nisip” porecliți de Florica.
Și aici o nouă surpriză. Abia la pagina 78, în partea a doua a volumului întâi, aflăm că străina, Florica, e mama autoarei, copila care ne poartă pe nisipuri mișcătoare. O curiozitate care ne-ar determina să recitim descrierea inițială a locurilor, acum, când ne-am familiarizat cu oamenii și satul, ne-ar demostra că Daneți, satul de unde a venit Florica în Mârșani e hăăăt-departe, adică aproape lipit de Mârșani. Dar, încă o dată subliniez, spațiul și timpul nu sunt cele reale, ci cele percepute psihologic de personajele acestui roman singular. Țăranul veritabil are un ritual stabilit al muncii de toată ziua și nu are timp de „plimbări”, nici măcar când e vorba de reîntoarcere la obârșia lui.
Iar scriitura romanului este una cu totul specială. Să dăm câteva exemple din volumul întâi:
–la pag.30—Oana și-a însurat băiatul și i-a făcut casă în aceeași curte, însă după un timp face un gard despărțitor între cele două gospodării „ca să se înțeleagă că și-a luat mâna de pe el”.
–la pag. 32 –când Florica povestește despre tatăl ei, Ilie, „fața i se smerea, de parcă ar fi vorbit despre un sfânt”.
–la pag. 58—Bunicul Mitru sărută scutecele copilei nou-născute (autoarea) „ca pe o icoană”.
–la pag. 91—tot bunicul Mitru, cu înțelepciunea adâncă pe care i-a hărăzit-o Dumnezeu, comentează diverse situații iar replicile lui scapără din amintirile Ioanei ca niște luminițe de candelă: „Dacă nu poți să-l ajuți pe om să-și găsească cheia sufletului, nu-ți bate joc de el.”
–la pag. 99—„Cine a măsurat drumul cu metrul? Acolo, totul se măsoară cu pasul.”
–la pag. 135—Când tatăl Ioanei crestează semnul crucii pe ceafa porcului, nu era el, ci: „Era cineva, care parcă venise din cer, ca să ne aducă, în dar de Crăciun, un porc.”
–la pag.144—Ulcelele ciocnite de sărbători cântă un „cântec de lut și de viață”.
–la pag. 152—„Soba duduia, aruncând căldura în toate colțurile odăii”.
Sunt doar câteva nestemate culese la repezeală din tumultul volumului întâi, „Jurământul văduvei”. Pornind de la titlul volumului revin la compoziția romanului și miza lui. Este greșită afirmația din prefață că Mârșanii și, în genere satul românesc, este un spațiu al oamenilor primitivi, răi, avizi după pământ. Mârșanii n-au inventat răul. Să ne amintim că Biblia debutează cu păcatul neascultării, izgonirea din Rai și asasinarea lui Abel de către Cain (pentru o apreciere a jertfei—mult mai puțin decât un lot de pământ). Și răul, împletit cu binele, îl găsim peste tot, de la Poemul lui Ghilgameș până la scrierile care înfățișează cele mai moderne metropole.
Satul (Mârșani, Daneți, etc.) este spațiul sacrului. Aici, cu mici excepții, cuvântul spus în fața lui Dumnezeu rămâne cuvânt. De aceea se cheamă volumul „Jurământul văduvei”. Pentru că Oana își ține cuvântul chiar dacă uitase, în timp, sau chiar dacă îi dezavantajează pe ai ei. Și așa fac toți (chiar și cu sincope), pentru că lumea satului are mii de ochi, sus și jos, care te văd și te judecă dacă ești om sau nu.
Să prezentăm și câteva perle din volumul al doilea, „Târguiala”. La începutul volumului apare o poveste cu totul deosebită, povestea rochiței noi care n-a „trăit” decât câteva ore. Deși lucrată de mână de către mama ei, rochia roșie a Ioanei stârnește invidie, în primul rând prin felul cum este purtată prin tot satul de mica ei beneficiară. Scena este antologică. Cred că prințese faimoase îmbrăcate în rochii pentru care s-au cheltuit procente apreciabile din P.I.B. aiurea pe glob nu pot rivaliza cu fericirea care duce de-a lungul satului Mârșani minunea roșie modestă în care plutește zâna Ioana. Este aici atâta încântare profund copilărească, departe de îngâmfare, atâta puritate a trăirilor infantile, încât stropirea intenționată cu var a rochiței echivalează cu un sacrilegiu. Vinovata este tot o fetiță cu un păr blond lung și superb. Iar lumea copiilor își dă verdictul și aplică imediat și pedeapsa. Fetița blondă este înconjurată de copii și asupra ei aruncă toți turiță, care se lipește și se încâlcește în părul ei lung, încât nu poate fi eliberată din turiță decât după ce părul ei frumos este tăiat. Autoarea își amintește că: „Îmi părea rău de rochiță, dar mă durea și mai tare nedreptatea”. După pedepsirea vinovatei „de fata aceea mi-a fost rușine mereu”. Abia când erau mature, cu familie, ajung în sfârșit să clarifice situația și constată amândouă că fiecare considera că era mai vinovată decât cealaltă.
Din păcate Armata Roșie strivește puritatea acestui spațiu sacru rural, dinamitând hotarul dintre Bine și Rău. Semnele apar și la nivel cosmic, abătând asupra satului zăpadă roșie ca vremurile ce urmează să vie: „Dunga roșie de la mijlocul stratului stătea mărturie că ninsese Dumnezeu zăpadă roșie pe pământ” (pag. 119).
La început comunismul vine cu vorbe frumoase, chiar vrea să pară că dorește să înlăture toate nedreptățile. Vine și cu tentații, inclusiv pentru copii. Cravata roșie pe care ar trebui s-o poarte copiii cei mai buni la învățătură este însă doar un miraj pentru Ioana. În timp ce bunăstarea familiei ei este tocată de pârele unor rude invidioase și răzbunătoare, bunul lor nume este terfelit și mai rău. Când primește cravata, Ioana nu mai are nevoie de ea: „Nu mi-a mai fost drag deloc… Eu aveam alte treburi. Eram prinsă în vâltoarea care se abătuse peste satul nostru.” (pag. 159).
Superb este descrisă seara în care moare Mitru, bunicul Ioanei (pag. 166): „Bâtu se uita la mine trimițându-mi, prin privire, toată dragostea lui, zâmbindu-mi. Îmi zâmbea cu ochii… Odaia era luminată ca ziua. Bâtu s-a suit la cer înconjurat de lumină.”
Volumul al treilea, „Lacrimi pe vatră”, începe ca o duioasă plutire peste sat la scăpătatul soarelui. Totul este văzut de sus, de parcă însuși Dumnezeu se uită să vadă dacă această lume care știe să trăiască sacrul în viața ei cu simplitate mai există. Încet-încet ajunge și la Ioana: „Mă vedea și pe mine cum stau cuminte pe scaun, la noi, la poartă.” Scena are o vibrație asemănătoare cu povestea treieratului din volumul anterior, când fiecare are treaba lui și o face cât mai repede posibil, iar „Fetița încurcă lumea”( asta e treaba ei).
Nici n-ai zice că urmează un fluviu de lacrimi abătut asupra vetrei satului, stingând focul sacru care a ars aici dintotdeauna. Totul se întunecă, se amestecă, oamenii și copiii își pierd intuiția naturală și nu mai vibrează la unison cu natura și cu animalele din jurul casei. Doar așa poate apare o asemenea eroare, când Ioana nu realizează că bietul Bălan, calul cu care muncea până la abrutizare, a ajuns la capătul puterilor și mai vrea doar să închidă ochii și să nu mai vadă lumea aceea mostruoasă în care ajunsese să trăiască (pag.170):
„Îl vedeam în fața ochilor—îl văd și acum—cum încerca să ridice capul, fiindcă atâta putere mai avea, cum mă privea rugător cu ochii mari și umezi, cerându-mi îndurare, iar eu continuam să-l lovesc și să-l ocărăsc. Mă simțeam vinovată, crezând că, dacă nu l-aș fi lovit, n-ar fi murit poate… Dacă m-ar fi trăsnit Dumnezeu atunci, aș fi zis că așa am meritat.”
Despre felul cum e distrusă sistematic de către comuniști lumea satului Mârșani e mai potrivit să descopere cititorul singur. Eu vreau să semnalez un paradox: Ioana, cea mai dornică să învețe, era destinată de obtuzitatea tatălui să rămână acasă. Dacă familia ei ar fi păstrat averea, autoarea trebuia să renunțe la toate visurile ei. Dar sărăcia i-a risipit pe toți prin țară și Ioana a putut să învețe și mai târziu să ne povestească despre tot ce au văzut ochii ei de copil. Asta nu înseamnă că e bine ce s-a întâmplat cu satul românesc după venirea comuniștilor. Dimpotrivă, acum doar din astfel de scrieri deosebite mai putem admira adâncimea trăirilor acelor oameni de odinioară. Mai ales în preajma sărbătorilor de iarnă, când oamenii nu mai erau fugăriți de năvala treburilor și la câmp și acasă, se vede în romanul „Oameni de nisip” cât de sacru și frumos este spațiul satului pe care l-a văzut copila Ioana și pe care ni l-a descris și nouă. Viziunea prin ochii unui copil nu aduce o notă facilă, lipsită de profunzime, ci dimpotrivă. „Lăsați copiii să vină la mine, că a unora ca aceștia va fi Împărăția Cerurilor.” Ceea ce lipsește, și e bine, e acceptarea compromisurilor, scuzarea—prin experiența adultă—a unor fapte sau moduri de adresare. Copilul nu judecă mai puțin profund realitatea, ci mai proaspăt, mai pur, mirându-se de tot ce facem greșit noi, adulții, și nu înțelegem că nu așa ar trebui să ne ducem viața. În mod sigur viața noastră ar fi mult mai frumoasă și mai fericită dacă am reuși s-o judecăm mereu cu ochii copiilor care am fost cândva. De aceea trebuie să-i mulțumim scriitoarei Ioana Stuparu că ne-a înlesnit accesul la acest spațiu sacru al satului arhetipal românesc ce părea încifrat pentru totdeauna.

___________________________________________________________________________________________
15.01.2013

LUMINĂ DE LUNĂ ”
Volumul I—„Nesaț de Eminescu”
Cap.— ZIMBRUL SOMBRU ȘI REGAL

5 august 1994, ora 16.30
Niculina Prundeanu 2Iustin stătea la soare în livadă. Făcea plajă sau se plictisea? Mai degrabă toate trei la un loc. Adică, în principal îi venea să urle de ciudă că bibliotecile erau în vacanța de vară și el nu putea continua documentarea pe care i-o întrerupsese brutal tatăl lui.
Gata, m-am săturat! hotărâ el și își luă pledul de pe iarbă, pornind agale spre casă. Poate găsesc ceva interesant printre cărțile bunicii. Surâse, apropiindu-se de grădina de trandafiri a bunicii, care înconjura casa într-un fel ciudat, protector și straniu, parcă ar fi vrut să sperie orice nechemat. Grădina sălbatică a bunicii!… Ce luptă grea au dus s-o păstreze așa! Tatăl lui Iustin era mereu iritat și tot încerca să disciplineze măcar pe ici, pe colo, invazia aceea de flori, dar bunica era la post și îi tăia imediat elanurile academice.
–Spune tu, ca viitor arhitect—încercase să și-l asocieze pe Iustin la cruciada standardizării—ce părere îți face o astfel de grădină lângă casă, comparativ cu celelalte grădini de pe strada noastră?
–E interesantă, are personalitate, nu ca grădinile lor sclifosite, trase la xerox.—răspunsese liniștit Iustin.
–Ce înțelegi prin „sclifosite”?—îl interpelase furios tatăl lui.
–Adică o grădină în care e musai să întâlnești doar niște snobi stupizi și plini de ifose. Știi ceva?—tranșase el problema—Hai să supunem la vot. Cine vrea ca grădina să rămână așa, să ridice mâna. Așa, bunica, mama, eu, gata, patru la unu. Tată, ai pierdut!
–Care „patru la unu”?—sărise tatăl lui Iustin—Ai ridicat două mâini!
–Bunicul vrea și el să… Și mai știu câteva persoane care sunt îndrăgostite de grădina bunicii.—Iustin începuse să râdă—Din păcate am doar două mâini.
–E o grădină frumoasă.—încercase să liniștească apele mama lui Iustin—Parcă aștepți să zărești plimbându-se prin ea o căprioară.
–Sau un șarpe,—sărise tatăl—ce șarpe, un balaur!
–Tată, s-a votat! Ți-e atât de greu să accepți o hotărâre democratică?
Iustin se pregătea să fredoneze un șlagăr Hip-Hop care se asorta oarecum cu grădina sălbatică, dar deodată îl zări pe Mihai tolănit în scaunul bunicii. Avea ochii închiși, iar fața îi era iluminată de un zâmbet dulce, reflex al unui vis fericit. Iustin păși ușor, să nu facă zgomot, dar Mihai deschise ochii negri și mari și privirea lui parcă râdea de spaima lui Iustin.
–Credeam că dormi.–șopti speriat Iustin.
–Eu? La ce mi-ar folosi?—începu să râdă de-a binelea Mihai—Retrăiam o amintire frumoasă din copilărie.
–E un secret?—încercă Iustin o nadă.
–Și da… și nu…—Mihai râdea în continuare—Orice lucru devine un secret pentru cei care nu știu să-l vadă, să-l înțeleagă.—oftă, se destinse ca un pisoi la soare, apoi închise ochii din nou—Era puțin după scăpătatul soarelui. Mă jucam în pădure singur. Deodată am auzit un bubuit înfundat. M-am ascuns între niște tufe de mure și am așteptat. Nici ochii nu mi se vedeau. Abia mai respiram, pentru că tufele de mure aveau țepi nenumărați pe frunze și hăinuțele mele se încâlciseră între tufe și devenisem una cu ele. Atunci a apărut… EL. Pășea agale, ca un stăpân al locului, iar pământul se cutremura sub copitele lui. Era un zimbru superb, parcă dăltuit în stâncă, și la fel de vechi. Își clătina coarnele imense deasupra frunții semețe… Era un Rege, Regele lumii care începea să se dezvăluie ochilor mei uimiți odată cu apusul soarelui. Bătea pământul cu copita… Și așteptam să se deschidă pământul și să răsară o Cetate mândră, cu zidurile păzite de ochii vajnici ai voinicilor daci, oștenii Regelui—Zimbru.
Iustin așteptă cu suflarea tăiată, dar Mihai oftă și nu mai zise nimic.
–Și pe urmă?—îndrăzni să șoptească Iustin.
–Pe urmă am auzit sunete molcome de tălănci și, una după alta, au apărut văcuțele care se întorceau de la pășune. Boturile le străluceau în lumina piezișă a apusului, iar ugerele pline le îndemnau să grăbească pașii către vițeii care așteptau acasă înfometați. Era un aer dens care îți apăsa sufletul cu o durere dulce, inexplicabilă.
–Și văcuțele nu se temeau de zimbru?—întrebă nedumerit Iustin.
–Care zimbru?—râse Mihai—Era o vacă, dar era superbă!…
–Ăăă!—se dezumflă Iustin.
–Ce „ăăă”? Crezi că nouă, poeților, ne rezervă soarta o porție specială de imagini? E aceeași realitate în care trăim toți. Contează cu ce ochi o privești și cum o colorează sufletul tău. Mai târziu, când vei lucra la proiectele tale de arhitectură, vei înțelege și mai bine în câte feluri poți „citi” unul și același peisaj.. De fapt, cum ai citit cărțile de la Biblioteca Națională… Ai înțeles mult mai mult, pentru că ai citit cu sufletul. Atâția specialiști au studiat ani în șir munți de cărți, dar le-au citit cu mintea și n-au înțeles cât ai înțeles tu în câteva crâmpeie de timp, furate în două luni. Mintea parcurge subiectele fragmentându-le și clasificându-le inconșient, sufletul percepe totul golbal… „holistic”, ziceți voi…
–Wow, ce „hologramă” mi-a pregătit tata pentru asta!—râse Iustin—Tot timpul se mira unde dispăream după ore, de ajungeam acasă seara. I-am zis că mă documentez la Bibliotecă, dar într-o zi s-a oferit să mă ducă acolo cu mașina, că tot mergea spre Calea Victoriei. „Păi nu la Biblioteca de artă am treabă eu, ci la sediul central, la Universitate.”. N-a contat, avea și acolo un fost coleg de liceu, așa că a trecut să-l vadă. Seara mi-a pus în față o foaie de hârtie, bătând-o cu palma. „Ce-i asta, tată?”—l-am întrebat—„Lista cărților pe care le-ai studiat la Biblioteca Națională. Dacă vrei să-ți dai doctoratul pe probleme eminesciene,e treaba ta, dar întâi trebuie să faci o facultate și, mai întâi, să reușești la examenul de admitere. Deocamdată asta e ordinea normală. Peste trei-patru ani, mai discutăm de subiectele pentru doctorat. Acum însă fă bine și învață pentru admitere.”
–Lasă, că nu ți-a stricat,—râse Mihai cu poftă—dacă nu te concentrai așa nu ieșeai al doilea pe listă. De-acum ești student, poți citi cât vrei.
–Ce să citesc?—se miorlăi Iustin—Acum bibliotecile sunt închise!
–Atunci îți pui în ordine fișele scrise și îți faci un plan nou pentru toamnă. Poate găsești o perspectivă inedită.—surâse Mihai malițios.
–După părerea unora—pufni Iustin în râs—acum deja e prea inedită. Nu mă plâng,—ridică el mâinile în sus—dimpotrivă, asta mi-a oferit privilegiul să discutăm aproape zilnic.
–Privilegiul de a fi considerat nebun de alde madam Angelica pentru că „ăsta vorbește singur”.—se amuză copios Mihai.
–Nu mai pot eu de părerea „sectei” Kurievici!—spuse Iustin disprețuitor—Mă doare că alții, oameni de valoare și docți în domeniu, nici măcar n-au făcut efortul să asculte unele idei. „S-a demonstrat clar că…” Doamne, iartă-mă, ce demonstrație? Aici putem discuta de diverse ipoteze, doar nu e matematică, să demonstrezi nu știu ce teoremă!
–Iustiiin!—se auzi vocea bunicii—ai de gând să stai nemâncat toată ziua? Pentru cine am gătit atâtea bunătăți?
Iustin se întoarse să spună ceva, dar constată că Mihai dispăruse de pe scaun. Ridică din umeri amărât și porni alene către bunica.

Volumul II—„Ochiul vârtejului”
Cap.— MAI JOS DE ATÂT NU SE POATE

24 ian. 2015, ora 22.30
Ușile batante de la Morgă zburară în lături și Kurievici, alergând isterizat mult înaintea celorlalți, se repezi direct la masa pe care îl văzuse dimineață pe Iustin. Stupoare, masa era goală și cearșaful de un alb îndoielnic, stătea aruncat neglijent pe un colț.
–Unde e cadavrul care stătea aici?—țipă Kurievici și mai isteric.
–A plecat acum 20 de minute.—răspunse liniștit îngrijitorul.
–Superb,—jubilă Avocatul Diavolului—cât calm în acest răspuns inocent! Nici un fior metafizic, nici o interogație!
–Taci dracului!—zbieră Kurievici, care reușise să depășească șocul inițial al uluirii, apoi îl apucă de reverele halatului pe îngrijitor—Cum să plece un cadavru, ești nebun?
Dar îngrijitorul își păstră aceeași figură inocentă și privi în jur, căutând parcă un aliat printre oamenii străini care năvăliseră la locul lui de muncă exact la o oră când ar fi fost o liniște superbă și melodioasă. Zărindu-l pe Teo, ministrul de interne, înțelese că-l mai văzuse undeva, deși nu-și amintea unde, așa că hotărâ că lui trebuie să-i vorbească, dacă vrea să scape de nebunul care se agățase aiurea de el.
–Nu știu, domnule.—îi zâmbi el lui Teo, ignorându-l pe Kurievici—Eu sunt nou aici. Pe masa asta era un băiat, dar acum 20 de minute s-a ridicat, s-a uitat în jur și a zis: „Ooo, da’ frig mai e în casa asta! Afară e mai cald, deși e ianuarie.” Și-a frecat mâinile și picioarele câtva timp, apoi a apărut unul mic și mustăcios, care i-a întins niște haine băiatului, ajutându-l să le îmbrace.
Kurievici simți că i se înmoaie picioarele și scăpă reverele îngrijitorului din mâini. Avea senzația că visează, dar nu putea ieși din coșmar. Cine naiba mai era și piticul ăla? Părinții lui Iustin erau plecați în Italia și urmau să vină abia poimâine.
–Poți să-l descrii pe piticul ăla?—îngăimă abia auzit.
–Care pitic?—căscă ochii uluit îngrijitorul, privind iar neajutorat la Teo.
–Mustăciosul ăla. Era un pitic?—îl lumină Teo zâmbind.
–Nu,—zâmbi și îngrijitorul—era doar cu puțin mai scund decât mine, dar față de băiat părea foarte scund.
–E drept,—citi Teo pe fișa care atârna încă la colțul mesei—Iustin are 1,95 metri. Trebuie neapărat să aflăm cine era mustăciosul, dacă vrem să-l găsim pe Iustin.—Deodată lui Teo îi sclipiră niște beculețe. Scoase o carte din borsetă, o întoarse cu ultima copertă în sus și i-o arătă îngrijitorului—Ia vezi, mustăciosul tău seamănă cu ăsta?
–El e,—se bucură îngrijitorul să-l ajute pe Teo—sigur este el! E un tip foarte vesel, râdea și cânta în timp ce-l ajuta pe băiat să se îmbrace. Și când a plecat, mi-a făcut cu ochiul și a zis: „Ne vedem mai bine la vară, nu?”
–Ce cânta?—vru să știe Kurievici.
–Nu știu, ceva vechi, din Ardeal. Muzică populară, nu mă prea pricep. Oricum—începu îngrijitorul să râdă, văzând mutra nedumerită a lui Kurievici—nu suna a Hip-Hop.
–Dacă ăsta-i mustăciosul tău, băiete, e grav!—oftă Teo întunecându-se tot mai mult.
–De ce?—se miră îngrijitorul—Dacă a scris și o carte, îl găsiți ușor, că știți cine este.—întorcând cartea normal, cu prima copertă în sus, citi uluit—Dar ăsta-i Eminescu, „Proză literară”?! Nu mai înțeleg nimic. Știam că ultimul descendent din familie, Gheorghe Eminescu, a murit demult. Atunci mustăciosul cine era?
–Ia te uită!—începu să râdă Avocatul Diavolului—ce informat e tipul nostru în subiecte interzise!
–Dumnealui cine e?—îl întrebă îngrijitorul pe Teo.
–Ministrul de finanțe.—răspunse Teo—Chiar, am uitat să facem cunoștință. Eu sunt ministrul de interne, iar el e ministrul culturii… Mă rog, ce a mai rămas din…
–De unde ai cartea?—urlă deodată Kurievici, care își revenise oarecum din buimăceală—Eminescu e interzis!
–Cum să fie interzis Eminescu, ai înnebunit, omule?—strigă îngrijitorul la el, uitând instantaneu înaltele funcții de care tocmai pomenise Teo. Era clar de unde îl cunoștea, îl văzuse probabil cândva la știri, dar asta nu mai conta. Indignarea la auzul enormităților debitate de Kurievici îl făcu să riposteze imediat—Dacă putem vorbi limba asta frumoasă acum, lui Eminescu i-o datorăm! Tot ce e important în cultura României s-a clădit pe opera lui. Nici un nebun n-ar putea crede că Eminescu poate fi interzis!
–Ba e interzis!—jubilă Kurievici—E interzis de câteva luni și mă mir că încă n-ai aflat. Dar o să am eu grijă să afle toată lumea! Dă-mi cartea, se confiscă!
–E cartea mea!—spuse apăsat Teo, punând-o la loc în borsetă—Și taci dracului cu obsesiile tale, să dregem ce-ai stricat. Dacă nu-l găsim pe Iustin ăsta, să vezi ce te interzic eu pe tine!
–Oricum—rânji Avocatul Diavolului—ți-ai văzut visul cu ochii, Kuru dragă, Eminescu a devenit problemă de siguranță națională. Din cauza ta, evident.
–Mofturi, exagerări! Sunteți niște lași!—începu Kurievici să-i jignească pe colegii de cabinet—Vă temeți de o mână de nebuni, asta e!
–Are dreptate băiatul ăsta, ești mai grav decât nebun!—ripostă Teo—Nici măcar nu conștientizezi în ce belea ai băgat toată țara… Ai creat un incident internațional, dragul meu.
–Dezvoltă subiectul.—îl ironiză Kurievici batjocoritor.
–Întâi ai destituit-o pe profesoara aceea care a predat Eminescu la clasa a-IX-a, iar elevii liceului au ieșit în stradă…
–Incident internațional?—îl îngână Kurievici.
–Apoi l-ai împușcat mortal pe Iustin și-ai mai rănit câțiva, pe mormântul lui Eminescu…
–La Bellu?—întrebă îngrijitorul—Ăsta-i nebunul care a tras la Bellu? Pe CNN parcă arăta altfel…
–Incident internațional?—îl imită Teo pe Kurievici—Chiar, tu, care ești un narcisist desăvârșit, ÎNCĂ nu te-ai văzut pe CNN? Urlă toate agențiile de presă din lume despre asasinatul din Cimitirul Bellu și tu ÎNCĂ nu ți-ai văzut mutra hidoasă sub care defilează textul: „București, 15 ian. 2015, ora 430. Ministrul CIAC își asasinează opozanții pe mormântul poetului național Mihai Eminescu. Pe zăpada albă, numele Eminescu scris cu sânge de muribunzi.”
–Pe NET a apărut o prescurtare mai interesantă a ministerului tău, Kuru dragă—rânji iar Avocatul Diavolului—„Ministerul CIA Kurievici”. Să-ți faci timp să-l citești, e un site nou, foarte ciudat de interesant și palpitant.
–Tu vezi-ți de gologanii tăi din buget și lasă cultura în seama mea!—țipă furios Kurievici.
–A mai rămas așa ceva?—întrebă ironic Teo—Roagă-te să-l găsim pe Iustin înaintea presei internaționale. Tu nu mai ai nimic „în seama ta”, ești destituit.
–Destituit?—Kurievici nu-și credea urechilor—Cine ești tu să mă destitui pe mine?
–Am ordin de la Primul Ministru, dragul meu. Începând de la ora—se uită pe ceas—2100 cred că era atunci, cele două ministere s-au unit în subordinea mea și vor rămâne așa până când se normalizează situația și se aplanează toate conflictele izbucnite în țară și în străinătate.
–Chiar, Kuru dragă, de asta uitase Teo.—interveni Avocatul Diavolului—Sunt și trei manifestații stradale la Strassbourg, la Madrid și la Bruxelle. Diaspora, ce să-i faci?
–Deci voi lucrați pe la spatele meu? Mă dați afară din guvern pe mine, care..
–Tu nu mai exiști, chiar nu înțelegi?—surâse amuzat Avocatul Diavolului—Până și băiatul ăsta, care nu ne cunoaște, vorbea cu Teo, deși TU îl trăgeai de halat. Ești invizibil, Kuru dragă, obișnuiește-te cu ideea și nu mai fă atâta zgomot. Nu de alta, dar s-ar putea să te vadă niște zurbagii porniți pe scandal și dacă fac legătura între tine și imaginile de pe CNN vom recupera doar niște fâșii din proaspăt destituitul ministru Kurievici. Zi mersi că ești invizibil deocamdată.
……………

„CĂȚEL CUMINTE…” (TEATRU PENTRU PĂPUȘILE MELE)
Mă bucur să vă dau câteva amănunte despre dipticul acesta ce cuprinde piese de teatru de animație pentru copii, respectiv „Cățel cuminte caută copil adevărat” (tratat hazliu de prietenologie) și „Buburuza” (excursie prin Arborele Vieții). Este ultimul proiect la care lucrez, evident în paralel cu celelalte proiecte deja începute. La debutul noului an vreau să vă ofer câteva mici fragmente din prima piesă, „Cățel cuminte caută copil adevărat” ,în care copiii, cățeii și pisicile vorbesc și se ajută reciproc:
TABLOUL 3
MICHI—Nu vreau (suspină) să devin un cățel răutăcios (suspină iar) , dar când aud cuvântul „cadou” mă te-e-em… îîîî… îîîî… (începe să plângă)
( Apare TIGRA, o pisică tigrată și îl privește nedumerită)
TIGRA(miloasă)—De ce plângi, micuțule? (ecranul se luminează brusc și apare cățelul SPIC țopăind)
SPIC—Hi everybody!… (o mână nevăzută dă clic pe Close, ecranul se întunecă)
TIGRA(îl mângâie pe cap, MICHI se alintă de lăbuța ei fără să o privească)—Nu mai plânge așa…
MICHI(o vede și cască gura uimit)—Tu ești pisică?
TIGRA—Îhî!
MICHI—Și nu te temi de mine?
TIGRA(râde)—De un cățel care pânge? Eu sunt Tigra!
MICHI—Ca în „Pisicile aristocrate”?
TIGRA—Te rog să nu mă jignești! (cu mândrie) Eu sunt Maidaneză! Mă descurc în orice situație! (MICHI o privește cu admirație) Tu ești de rasă?
MICHI(timorat)—Da, eu sunt Michi, sunt un caniș, dar sunt încă mic…
TIGRA(ușor ironică)—Miiichi… De asta plââângi…
MICHI—Nu. M-a pierdut stăpânul meu…
TIGRA(mai ironică)—Și nu te-a căutat? (MICHI lasă capul în jos) Eu sunt pisică, poate că nu vă înțeleg pe voi, cățeii… Vrei să te duc la un prieten de-al meu, tot cățel? Voi o să vă înțelegeți altfel. (MICHI aprobă din cap și zâmbește fericit) E un cățel înțelept, deși… (pufnește) are stăpân. A învățat să prindă păsărele singur, fără să-l învețe o pisică…
MICHI(oripilat)—Și… le mănâncă?
TIGRA—Bineînțeles.
MICHI—Vai!… Cum e posibil? De ce nu mănâncă mâncarea lui, de la stăpân?
TIGRA—Când e bună, o mănâncă. Dar când îi dă din porția purcelului, Negrilică stă lângă tigaia lui și se face că doarme. Iar când o păsărică imprudentă se ospătează din porția lui, hap!

¤–––––––––––––––¤

TIGRA(sare să-i abată atenția)—Ce melodie îți place mai mult, Michi?
MICHI—„Spărgătorul de nuci”. (sfios) E un balet…
TIGRA(pufnește cu superioritate)— Șoareci malefici! Ha! Să fi fost eu acolo! …Mă rog, gusturi de cățel pierdut… (ridică brațele în sus) Maestre, muzica! (se aude altă muzică)
MICHI(nedumerit)—Ce-i asta?
TIGRA—Tot Ceaicovschi. Au greșit discul. (se linge pe bot) „Lacul lebedelor”, îmmm! Așa mai merge!
NEGRILICĂ(plin de admirație)—Și la muzică te pricepi!
TIGRA—Toate pisicile sunt melomane. Și acum taci, lasă-mă să dansez. (începe să danseze pe poante, ca o balerină, apoi face o piruetă pe o lăbuță. MICHI o admiră, iar când se ridică pe vârful cozii rămâne cu gura căscată)
MICHI—Incredibil! (încearcă și el să stea în vârful cozii și cade pe spate) Au!
TIGRA(mișcă brațele ca pe niște aripi)—Hai, copii, dansați și voi! Să dansăm cu toții!
NEGRILICĂ(strigă de pe marginea gardului)—Hei, gata cu dansul! Vin doi băieți cu biscuiți! Hei, Michi, sus pe gard! (sare jos)
¤–––––––––––––––¤

TABLOUL 8
Culcușul de la început. MICHI doarme fericit și se întinde prin somn. Apare TIGRA cu o telecomandă în mână.
TIGRA—Hei, Michi! (MICHI doarme mai departe. TIGRA bagă două degete în gură și fâșcâie. MICHI sare și se uită buimac în jur) Hei, Michi, ai primit un e-mail.
MICHI—Ăuuu?
TIGRA—Vrei să-l vezi?
MICHI—Îhî!
TIGRA—Look at me! (se așează pe marginea cutiilor, ca într-un hamac, apasă pe telecomandă și ecranul din spate se luminează. Apare o pictogramă cu poza lui GEORGE) Ăsta-i stăpână-tu?
MICHI—Îhî!
TIGRA—O. K. Let’s go! (dă dublu clic pe pictogramă și apare o înregistrare cu cameră WEB)
GEORGE—Hi, „cățel cuminte”. Pari cam prost. Am avut și eu un cățel ca tine. Dar s-a pierdut, ha, ha, ha! (râde ca PIRAȚII GALACTICI) Era și mai prost ca tine, ha, ha, ha! De altfel cățeii nu mai sunt la modă. Bie, bie! (înregistrarea se închide)
MICHI—Cum adică nu mai sunt la m… îmmmî! (începe să plângă)
TIGRA(războinică)—Să nu îndrăznești să plângi pentru prostul ăla! (arată ecranul)
MICHI—N-n-nu p-p-plâng…
TIGRA—Așa. Să vezi ce i-a răspuns Andrei. (apasă pe telecomandă. Apare o înregistrare cu ANDREI)
ANDREI—Să-ți fie rușine! Trebuia să ai grijă de el dacă l-ai cerut. Nu ai inimă. Stai doar cu nasul în jocurile tale idioate cu pirați.
GEORGE(înregistrare)—Aș vrea să te văd în locul meu. Înconjurat de 11 oameni mari apucători și geloși. (înregistrările apar pe rând în cele două margini pe ecran)
ANDREI—Cum 11?
GEORGE—Bunici, mămici, tătici, unchi, mătuși. Sunt cel mai singur copil din lume.
ANDREI—Singur? Tocmai ai renunțat la cel mai bun prieten al tău. Michi.
GEORGE—Mă refeream la copii. Tu câți prieteni ai?
ANDREI—Mulți. Tu nu ai colegi la școală?
GEORGE—Nici unul nu e la nivelul nostru.
ANDREI(indignat)—Așa crezi tu?!
GEORGE—Nu contează ce cred eu. Nu eu hotărăsc. Nu mai pot vorbi, pot fi penalizat dacă nu continui jocul. Pierd puncte… Nu eu hotărăsc, ți-am spus.
ANDREI—Ba da. Și ai hotărât să-ți încui inima peste tot, nu doar acasă. Ești un copil desenat într-un joc idiot.
TIGRA(închide ecranul cu telecomanda)—Ei, asta a fost! Lasă că îți găsește Andrei un stăpân bun, nu ca ăla. Capul sus, Michi, doar ești prietenul meu!
MICHI(mândru)—Da, sunt prietenul tău, Tigra!

JUDECÂND LA RECE
Marginalii la „A fost sau n-a fost?”

niculina prundeanuVineri, 21 dec. 2012, am văzut pentru prima oară filmul „A fost sau n-a fost”, adus la Casa de cultură din FĂLTICENI prin bunăvoința domnului ION SAPDARU. Cu o zi înainte, joi, sala a fost plină la întâlnirea cu Părintele Irimescu și cu Ansamblul folcloric al doamnei Maria Tanasă, dar frigul cumplit din sală a speriat lumea încât vineri mai puțin de o treime au mai avut curajul să revină pentru film. În mod ironic frigul ne-a „ajutat” să regândim perfect momentul Revoluției din 1989. Cum atât de plastic spune personajul Pișcoci, „am făcut și noi, în orașul nostru mic, o revoluție amărâtă, ca niște oameni amărâți ce suntem”. Deși filmul are foarte puține personaje, toate sunt emblematice. Vrem, nu vrem, suntem sub ochii de jder ai mass-mediei, la dispoziția incompetenței și oportunismului domnului Jderescu. Cu formule pretins savante și calcule stupide el hotărăște dacă a fost sau n-a fost ceva în viața noastră. Domnul Pișcoci nu are mari pretenții. Stă cuminte și așteaptă să fie solicitat de Mame cu Copii care îl ignoră când nu e în uniformă, pe post de Moș Crăciun. A fost Moș Gerilă, nume admis de puternicii timpului comunist, dar asta nu conta, atâta vreme cât el putea aduce copiilor bucurie și speranță. Tot asta e funcția lui și în film. Stând modest în planul doi, ignorat de reporter, face avioane de hârtie care traversează grațioase cadrul voit sobru al emisiunii. Din păcate cei mari știu deja că nu există Moș Crăciun. De aceea Mănescu nu l-a așteptat și a ieșit în stradă, împreună cu trei prieteni, profesori ca și el, să strige împotriva lui Ceaușescu înainte de fatidica oră a lui Jderescu „12 și opt”. De aceea au și fost loviți, înghesuiți în ghereta portarului și amenințați. De aceea nimeni nu recunoaște că ei au fost acolo, pentru că nu e frumos să încerci să ieși din rând, mai ales într-un oraș amărât, unde tot ei, foștii, sunt patroni de bejenii și pot să te scoată și acum din emisiune, din serviciu sau din viață. Pentru că ei au lucrat la Securitate doar din cauză că au terminat facultatea de economie cu zece (iar partea folosită acolo, cea rea, era de unșpce). Pentru că un economist de nota 10 va avea în mod cert o firmă prosperă în orice vreme, chiar dacă pe vremea lui Ceaușescu avea un alt nume. Pentru că între timp au învățat să vorbească frumos, delicat, amenințând cu Justiția, nu cu securitatea, schimbând doar tipul loviturilor.
În timpul discuțiilor de după film le-am reamintit celor prezenți că Pișcoci-Moș Crăciun era prea modest când considera că ei, ceilalți, ieșiți după 12,08 sunt simpli amărâți pentru că, deși Ceaușescu plecase, nimeni nu garanta că nu se poate întoarce cu un aparat de represiune formidabil. Dar lumea începuse să spere: uite că și un tiran ca Ceaușescu poate fi îndepărtat, fie chiar pentru un timp, deci dacă toți încearcă să se unească e posibil să apară minunea.
Dar vorba românului spune că orice minune durează trei zile. Clanul Ceaușescu a dispărut, dar Bejanii & Co se plimbă mai departe cu vasul lor parlamentar de croazieră pe Marea Minciunii. Nu vâslesc ci uslesc, ard gazul de pomană pe din dos, agitând un steag ponosit, ud mereu de spuma minciunii. În loc să intre la apă, au încolțit și s-au umflat ca neghina când dă de umezeală. Se laudă fiecare cu procentele lor și nimeni nu pare să vadă că 60% dintre români n-au mai vrut să-i voteze pe nici unul, pentru că nu mai au încredere și preferă să facă ceva util în timpul pe care l-ar pierde la vot. Pentru că nu de absenteismul votanților români e vorba ci de absenteismul unor veritabili politicieni. Asta așteaptă de fapt personajul Mănescu, umilit în direct, trist dar încăpățânat. Mănescu cel trist așteaptă cu încăpățânare adevărul, care le amintește celor uituci că pe vremea lui Ceaușescu nu existau baruri deschise noaptea în care să stea patru profesori, mai ales după evenimentele de la Timișoara. Existau ore întregi de curent oprit, de gaze fără presiune, tone de frig și foame și 2 ore de Ceaușescu la televizor. Exista un aparat represiv care și-a schimbat doar metodele după 1989, dar continuă să-i umilească pe cei care încearcă să-i demaște, chinuindu-i psihic, încolțindu-i cu zvonuri defăimătoare, făcându-i să dispere și să se refugieze în paharul cu băutură, reducându-i la statutul de bețivi nenorociți și mincinoși în ochii tuturor. Mănescu așteaptă LIDERUL adevărat, care să dea la o parte lichelele și să le strige în față: „Proștilor, dacă nu din iubire de țară, măcar din interes ar trebui să vă faceți corect datoria. Pentru că atunci când dormitați și oamenii sărăcesc în jurul vostru, cum vă pică Guvernul sărăciți și voi. Chiar nu ați înțeles un lucru atât de simplu, că doar într-o țară bogată puteți avea o avere stabilă?” Semnele sunt din ce în ce mai multe. Chiar și copiii de Bejani pot trăi și gândi altfel. Restul țării își vede de rostul ei, chiar dacă e mereu împiedicată, întârziată de lichele. Îi ignoră, așteptând în liniște ca lichelele să iasă singure din societate, din istorie, ca și cum n-ar fi fost. Mănescu e în continuare trist, pentru că nu e un spectacol plăcut să vezi mereu cum o mână de lichele împiedică o țară întreagă să-și atingă menirea, dar așteaptă încăpățânat să vină CEASUL. Pentru că Mănescu vine de la Manea. Care vine de la Manole. Care a făcut Mănăstirea Argeșului. Împotriva celor care o dărâmau noaptea—nu știu dacă au priceput ei ce e cu noi, alde …ESCU…

„LUMINĂ DE LUNĂ”
21 decembrie 2012
Volumul I—„Nesaț de Eminescu”
Cap.—AUTOPORTRET CU SUZETĂ
iulie 1990
Niculina Prundeanu 3 Iustin se apropie de mama lui și își lipi fața de fața ei, alintându-se ca un pisoi.
–Mama…—șopti el—Chiar am învățat să citesc la patru ani?
–La trei ani jumate!—îi răspunse mama cu năduf—Era o panică în casă… Toți ne întrebam ce-ți căzuse în mână, ce apucasei să citești până să ne dăm seama. Noroc cu paranoia lui taică-tău… Se temea să nu rupi vreo carte, cum fac toți copiii… Cărțile de pe raftul de jos, unde puteai tu ajunge, erau mai mult pentru vârsta ta. Dar mai rămâneau și reviste… Iar unele articole…
–Deci m-ați găsit citind…
–A, de câteva ori, dar n-am dat importanță. Toți copiii imită oamenii maturi. Se fac că citesc, că sunt doctori, că…
Iustin începu să râdă în hohote.
–Și atunci cum v-ați prins?
–Veneam dintr-o excursie.—zâmbi mama amintindu-și faza—În zona Gării Basarab era o reclamă oribilă, imensă, pe o clădire lungă. Lumea se obișnuise cu ea, nici n-o mai observa. Taică-tău era atent la trafic. Tu stăteai chiar în spatele lui, iar eu alături de tine, te priveam cum te jucai și construiai ceva complicat… Un fel de castel.
–A, mi-amintesc de jocul acela cu module mici, colorate, de plastic.—spuse Iustin cu duioșie în glas—Cred că l-am pierdut pe undeva…
–Nu. E în pod cu toate jucăriile. Tu nu stricai nici o jucărie… Nu erai ca alți copii… Tu construiai din orice, nu dărâmai… Ei, și atunci în ziua aceea, tu ai zis tare:—„Mie nu-mi place peștele oceanic. N-are nici un gust și miroase groaznic!” Taică-tău a început să râdă:—„Păi cine îți dă ție pește oceanic?” Tu ai arătat cu degetul spre reclama uriașă:—„Acolo, scrie „Nici o masă fără pește”. Iar bunica mi-a spus că e vorba de pește oceanic.”—„Când ai fost tu aici cu bunica?”—a întrebat taică-tău.—„N-am fost aici, i-am povestit eu ce scrie…”—ai răspuns tu.—„Tu știi să citești?”—s-a mirat taică-tău și cum eu te priveam speriată, m-a întrebat furios:—„Tu l-ai învățat?”—„Nu , cum să fac așa ceva?”—am răspuns eu jignită.—„Te-a învățat bunica?”—și-a continuat interogatoriul taică-tău.—„Am învățat singur, ce-i așa greu?”—te-ai răstit tu, iritat ca întotdeauna când taică-tău încerca să te limiteze cumva și ai continuat să construiești, refuzând să mai răspunzi la întrebările despre citire. La un stop taică-tău s-a întors să vadă ce faci: —„Ce clădești tu acolo?”—Iar tu ai răspuns plictisit:—„Fac un castel pentru Ileana Cosânzeana. Să aibă unde să se ascundă până vine Făt-Frumos s-o salveze de Muma Pădurii.”—Taică-tău a dat din cap nedumerit și a zis în concluzie:„—Vedem noi acasă!”
–Iaracasă a urmat testul probabil…—se amuză Iustin.
–Da. A luat o carte în mână și ți-a pus-o în față.—„Baba Iarna intră-n sat de Otilia Cazimir”—ai citit tu la prima carte, apoi la a doua:—„Făt-Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu”—„Da?”—a zis taică-tău neîncrezător:—„Citește și acum.”—„Muc cel mic.”—ai spus tu cam nedumerit:—„Litera asta ca doi de U…Îîî…Hauf, cu doi de F… Ce ciudat…”—„Continuă.”—a zis aspru taică-tău, dând pagina la începutul poveștii. Tu ai oftat greu, greu de tot și ai citit:—„În Niceea, adică cu doooi de E, iubitul meu oraș de baștină, trăia odată un om, pe nume Muc cel mic. Eram copil pe vremea aceea…”—„Stop.”—te-a întrerupt taică-tău și a căutat pe un raft de mai sus, unde tu nu puteai ajunge:—„Astea sunt cărțile lui de povești, le-a învățat pe de rost. Uite o carte de dulciuri. S-o deschidem aici, că tot are semnul pus. Ei? Acum să te văd.”—Tu te-ai uitat iar ușor nedumerit, apoi ai făcut o figură delicioasă de șmecher și ai spus zâmbind cu gura până la urechi:—„Îmmm. Truuufe.”—„Mai departe.”—a insistat taică-tău—„Se freacă untul spumă. Se amestecă zahărul cernut cu cacao…”—ai continuat tu să citești rețeta, în timp ce noi ne priveam stupefiați, fără să te mai ascultăm. Deodată taică-tău ți-a smuls cartea din mână, s-a uitat pe foaie, apoi ți-a pus-o iar în față, arătând cu degetul:—„Ai sărit primele rânduri. Citește tot.”—Tu ai oftat iar:—„In-gre-di-en-te. Cinci grame unt, unu-doi-cinci grame zahăr pudră, doi-cinci grame cacao…”—„Ce tâmpenii spui acolo?”—a țipat taică-tău și a început să te scuture furios. Eu de obicei nu mă amestecam când vorbea cu tine și te corecta, doar când eram singuri îl atenționam acolo unde nu eram de acord cu el. Dar atunci te-am înhățat în brațe, acoperindu-te cu mâinile și am strigat la el:—„Ai înnebunit? E un biet copil de trei ani. Nu-ți ajunge că a învățat singur literele și cifrele până la zece? Vrei să știe numerele până la câteva mii?”—Atunci a venit și mama, să vadă de ce țipăm.—„Iustin a învățat să citească singur.”—am lămurit-o eu, iar ea s-a speriat:—„Doamne ferește! Ce-o să mai facă la școală?”—Tu ai întins mânuțele și te-ai agățat de gâtul ei:—„O să învăț să scriu, bunico. Nu asta spuneai că se învață la școală?”
–Mda.—spuse Iustin rece, ca să-și mascheze înduioșarea care-l cuprinsese la auzul poveștii—Tata a crezut întotdeauna că are o enciclopedie programată de el în loc de un copil. Trebuia mereu să gândesc ce vrea el, nu ce vreau eu.
–Of, Doamne, Iustin, n-am înțeles niciodată războiul ăsta dintre voi. Cum are unul o idee, celălalt trebuie să adopte părerea contrară, chiar dacă știe că e greșită. Mi se rupea inima când uneori făceai pe dos, doar ca să-i faci în ciudă, deși tot tu aveai de suferit apoi. Lasă resentimentele astea absurde, uită-le. Taică-tău îți vrea numai binele, chiar dacă uneori exagerează. E drept că e cusurgiu, că îți cere prea multe. Dar îți și oferă totul, tot ce el n-a avut când era de vârsta ta. Crezi că lui i-a venit ușor, ca un băiat sărac ce era, să constate cât are de recuperat ca să-i ajungă pe colegii care îl priveau de sus, ironizându-i accentul și obiceiurile țărănești?
–Tata e de la țară?—întrebă Iustin uluit.
–Aha!—făcu satisfăcută maică-sa—„Tata e de la țară?” Dar de ce crezi tu că mergeam în fiecare vară în cătunul acela uitat din vârful munților Apuseni? Poate într-o zi o să înțelegi cât s-a luptat cu el și cu ceilalți să devină cel de astăzi. Trecând peste invidia bolnavă a celor din jur care credeau că m-am măritat cu el doar din interes, să capăt „originea sănătoasă” care îmi permitea să fac și eu o facultate…Mai ales că primul copil a venit abia după câțiva ani. Toți credeau că aștept să se schimbe obiceiurile ca să divorțez… Iar tu ai venit și mai târziu…
–Cum?—rosti Iustin blocat, cu glasul răgușit—Eu nu sunt singurul copil?
Mama clătină din cap cu ochii înotând în lacrimi:
–Ai mai avut o soră. Era veselă, jucăușă și grațioasă. Parcă era o mică balerină, tot timpul dansa. N-avea nevoie de muzică, dansa după cântecul păsărelelor, după foșnetul vântului în frunze. Orice sunet îl transforma în dans… De asta a dorit atât de mult taică-tău să te înscrie la balet… Dar tu ai refuzat cu încăpățânare, cu dușmănie…
–De ce nu mi-ați spus niciodată?
–Erai prea mic, nu voiam să crești în frică. Ce a fost a fost. Așa e viața.
–Bine,dar ce s-a întâmplat cu ea?—întrebă Iustin răvășit.
–S-a îmbolnăvit, iar noi eram săraci și nu aveam banii necesari pentru medicamente. Am încercat, ne-am zbătut, dar totul a fost zadarnic. Medicul ne-a consolat, a spus că și dacă am fi avut medicamentele, șansele ca Angelica să scape erau foarte mici. Dar după ce a îngropat-o, taică-tău a jurat că următorul lui copil va avea și luna de pe cer, dacă o vrea.
–Nu vreau luna de pe cer, vreau să mă lase să-mi exprim propria mea personalitate.
–Iustine, Iustine…—zâmbi amar maică-sa—Nici nu-ți dai seama cât de mult din personalitatea ta provine de la taică-tău… El a observat ce ușor prinzi cuvintele străine și apoi fiecare din noi a vorbit cu tine în altă limbă. La început le amestecai, treceai de la engleză la română, dar presărai și câte un cuvânt nemțesc. Doar cu mama vorbeai franțuzește, așa că am luat amândoi lecții de la ea să știm cum să te facem să răspunzi corect, fără translații de la o limbă la cealaltă… Acum ți se pare simplu că vorbești perfect trei limbi străine, dar cât ne-am chinuit noi, mai ales taică-tău, cu încăpățânarea ta… Norocul lui că a înțeles cât de mult îți place să mâzgălești și te-a învățat cum trebuie să desenezi frumos. Apoi a făcut un program de învățare a limbii germane cu recompense desenate. Punea pariu cu tine că nu poți să desenezi o carte de colorat sau… Iar tu te ambiționai și nici nu-ți dădeai seama cât de ușor te ghidează să lucrezi și să vorbești tot mai corect. Vorbea tot mai des în germană, iar tu erai absorbit de desene și-i răspundeai fără să te mai împotrivești.
Lui Iustin nu-i venea să creadă ce auzea.
–Tata m-a învățat pe mine să desenez?
Mama zâmbi și aprobă din cap.
–Îl pândeai câte o oră să vezi cum desenează, apoi fugeai la tine în cameră și încercai să-l imiți. Dar te plictiseai repede, pentru că ieșea o mâzgălitură. Taică-tău desena elemente arhitectonice prea complexe pentru vărsta ta. Dacă ai fi continuat să-l imiți eșuai, căpătai o atitudine negativă față de desen. Când a înțeles că vrei să-l imiți pe șestache ți-a adus cărți de colorat, apoi ți-a făcut desene pentru vărsta ta. A pedalat tocmai pe spiritul tău de contradicție și pe ambiția ta. Tu credeai că îți desconsideră talentul dar de fapt tu l-ai silit să te conteste, să te poată împinge înainte spre ceea ce îți plăcea.
–Asta-i bună…—făcu Iustin neîncrezător.
–Și, pe deasupra, ne obligai și pe noi, pe mine și pe mama, să-ți fim complice în războiul tău. Te ascundeai de el, pentru că la început îți pierduseși încrederea că poți desena. Tot ce făceai știai doar tu. Mă miram de ce îmi cereai mereu culori și caiete de desen, care dispăreau imediat după ce le aduceam acasă. Prima dată când ți-am cumpărat un set mare de creioane colorate credeam că te bucuri. Dar tu ai scâncit nemulțumit:—„Nu vreau una, vreau muuulte.”—Vânzătoarea de la librărie a început să râdă, iar eu ți-am explicat:—„Iustin, sunt douăzecișipatru de creioane, un set întreg. Nu-ți ajunge?”—„Nuuu!”—Am mai cerut încă două seturi, dar ai scâncit iar:—„Nuuu! Nu două! Vreau muuulte! Și ascuțitoare bune, nu ca asta… Se strică prea repede.”—Am încercat să te înduplec:—„Iustin, trebuie să cumpărăm și hăinuțe.”—„Nu vreau hăinuțe, vreau culori. Dacă se termină? Unele culori le folosesc mereu, altele niciodată.”—Vânzătoarea a intervenit și ea:—„Imposibil. Ce culoare n-o folosești niciodată?”—Dar tu ai răspuns liniștit:—„Culoarea albă. Nu se vede nici pe foaie, nici pe alte culori. Și… mai sunt…”—Vânzătoarea te-a luat de mânuță și te-a dus după tejghea să vezi seturile de culori:—„Vezi cât de multe sunt? Și mai avem în depozit. Folosește-le pe cele cumpărate și pe urmă o să vii din nou aici.”—Păreai convins. Am plecat acasă repejor, să nu te răzgândești. Dar peste câtva timp, când ai căpătat un guturai puternic, am descoperit sub pătuțul tău o cutie de pantofi plină cu seturi de culori. atunci am înțeles că toată lumea fusese șantajată să contribuie la rezerva ta strategică de culori. Iar sub cutie era un bloc mare cu desene vechi, făcute de taică-tău în tinerețe. Dar nu încercai să copii acele desene. Pe foile tale erau mici fragmente imitate după ilustrațiile cărților tale de povești, dar „prelucrate” în stilul tău. Apoi, în timp, ai desenat din ce în ce mai bine. Preferatele tale erau ilustrațiile din „Baba Iarna intră-n sat”, dar mai ales „Făt-Frumos din lacrimă”. Era acolo un desen uluitor cu șirul morților care urcă drumul către Lună, cu fata ce slujise împreună cu Făt-Frumos. Tu nu înțelegeai ce semnificație avea scena aceea exact, dar îți plăcea plasticitatea ilustrației. Abia când am văzut desenele, peste câteva luni, am înțeles de ce „Făt-Frumos din lacrimă” stătea mai mult la tine sub pernă decât în bibliotecă. Cred că de atunci ai început să fii fascinat de Eminescu. Când îți citeam poeziile lui le „vedeai”, nu le ascultai. Uneori chiar le desenai.
Iustin se foia, ușor stânjenit:
–Credeam că nu știe nimeni de desenele mele.
Mama începu să zâmbească amuzată. Îi ciufuli părul cu duioșie:
–Toți știam de ele, dar am înțeles că e mai bine să nu-ți dai seama. Așa ai crescut crezând că ți-ai găsit singur drumul, fără să ai nevoie de ocrotirea cuiva.
–Făcusem o adevărată conspirație.—oftă Iustin adânc—Bunica îmi cumpăra dubluri la cărțile de colorat. Cartea de la tata o coloram încet, încet, prefăcându-mă că mă gândesc la culori, că nu mă pot hotărî. Eram așa de fericit că pot să-l duc de nas tocmai pe el, cel atoateștiutor!… Cum rămâneam singur în cameră coloram imediat dublura de la un capăt la altul, repede-repede, să nu mă prindă cineva și o ascundeam. Apoi încercam să desenez din poveștile mele. Cel mai mult îmi plăcea să desenez din „Baba Iarna intră-n sat”. Ilustrațiile Anei Bițan aveau un farmec aparte. Îmi aminteau de lumea fantastică, înveșmântată în promoroacă, pe care o descoperisem când eram foarte mic în sătucul acela din munți… Acolo s-a născut tata?…—mama aprobă din cap, tăcută—Bine, dar de ce nu-mi amintesc de bunicii mei?
–Pentru că au murit înainte să te naști tu. Taică-tău a mai avut doi frați, mult mai mari ca el… S-au născut tot așa, la distanță mare unul de altul… Nu știu, probabil e ceva genetic, în general într-o familie copiii vin repede unii după alții. În familia lui s-au născut copii puțini totdeauna, dar au fost oameni de ispravă.
–Și frații lui unde sunt?
–Au murit în timpul războiului. Atunci au murit mulți copii… Și oameni în toată firea… Tifos exantematic, mine, obuze neexplodate… De aceea bunica ta a ținut cu dinții ca mezinul ei să învețe la școală, să-i răzbune pe toți cei plecați înainte de vreme. A muncit peste puterile ei și a răbdat de foame, pentru că erau foarte săraci, dar fiul ei a ajuns primul la facultate la București. Ea însă s-a ofilit ca o floare sub strânsura secetei…—mama lui iustin zâmbi trist unei amintiri de demult—Măcar a apucat să-și vadă nepoata, s-o țină în brațe… Angelica se juca, dansa în jurul ei, iar biata femeie abia se mai putea ține pe picioare… Când mi-am dat seama, am luat-o și am plecat spre București cu trenul… Iar Angelica, pentru prima dată în viața ei, a plâns tot drumul… Parcă presimțea că n-o s-o mai vadă. Peste câteva zile, când s-a întors la București, taică-tău era în doliu… Iar bunică-tău n-a rezistat să rămână singur, s-a stins ca o lumânare și a plecat după nevastă și după copii, să nu le mai ducă dorul… După ce a murit și Angelica, taică-tău n-a mai vrut să se întoarcă în sat, îl copleșeau prea multe amintiri dureroase. Dar când ai împlinit doi ani am simțit că e de datoria mea să te duc acolo să te vadă și ei în casa lor și să se bucure… Știi, Iustin, odată, când eram foarte tristă și mă temeam că nu voi mai avea nici un copil, pentru că trecuse atâta timp și… Am visat-o pe bunica ta… Eu stăteam la mormântul Angelicăi și plângeam, iar ea mi-a pus mâna pe umăr și m-a oprit:—„Nu mai plânge, Ană, că-i faci rău copilului.”—„Care copil?”—am întrebat eu uluită—„Băiatul tău.”—„O să am iar un copil?”—nu-mi venea mie să cred—„Îl ai deja, dar încă nu ți-ai dat seama.”—Atunci m-a cuprins o fericire atât de mare încât lacrimile au început iar să-mi curgă din ochi. Am vrut s-o întreb ceva, dar bunică-ta dispăruse… Voi credeți că astea sunt prostii, superstiții, dar, să știi, Iustin, morții pot veni printre noi să ne ajute…
–Știu, mama, știu…
Maică-sa îl privi lung, încât Iustin era sigur că îl va întreba de unde știe și se pregătea să-i povestească despre Mihai și aventurile lui în „zona crepusculară”. Dar ea preferă să schimbe vorba:
–Iartă-mă, Iustin, te-am întrerupt cu amintirile mele triste. Povestește mai departe de „Baba Iarna”.
–Desenele cu promoroacă… Da, de fapt cartea doar mi-a amintit de peisajele din sat. Asta încercam eu să desenez, nu erau „interpretări” din carte. Voiam să recreez lumea aceea mirifică pe care o văzusem și pe care nu mai știam unde s-o găsesc.
–Nu în fiecare iarnă se face promoroacă, Iustin, trebuie să fie niște condiții speciale de umiditate și temperatură. Atunci erai așa de fascinat de ceea ce vedeai în jurul tău… Mereu fugeai afară și rătăceai pe sub pomii dantelați, încercând să prinzi în palme minunile acelea… Până la urmă ai răcit atât de tare încât am crezut că te pierd… După aceea aveam o adevărată obsesie, te feream de frig în fiecare iarnă.
–Știi…—se amuză Iustin—Acum mi-am amintit de ce încercam să-l imit pe tata. Îl surprinsesem odată abandonând proiectarea elementelor arhitecturale și desenând un peisaj cu promoroacă… Sau poate așa mi s-a părut mie, că are promoroacă… Iar eu am crezut atunci că dacă desenez și eu decorațiuni… din ele vor ieși la un moment dat peisajele acelea cu promoroacă pe care le căutam mereu… Așa, ca un miracol… Dar când am găsit „Baba Iarna” am reîntâlnit peisajele mele și am fost atât de fericit, încât, tot desenând povestea, am început să observ pe marginea desenelor și literele…
–De asta mă tot puneai tu să citesc de multe ori titlul fiecărei poezii?
–Da. La început am învățat literele doar ca desene, ca semne. Prima literă era importantă pentru mine. Apoi am înțeles că în „Baba” sunt două desene care se repetă. Din fericire tu mi-ai explicat ce înțeles are cuvântul și „Baba” a rămas pentru mine acea bunică fantomatică pe care o văzusem eu înconjurându-mă cu promoroaca ei diafană…—Iustin se opri cutremurat—Cred… cred că era bunica… De aceea am început să leg și un sens de desenarea literelor… Apoi am găsit încă o carte veche ca „Baba Iarna” și a devenit preferata mea… „Făt-Frumos din lacrimă”… Doamne, ce ilustrații uluitoare avea! Eram atât de fascinat încât am început să învăț tot mai repede literele, să pot să citesc singur povestea. Exercițiile de citire le făceam tot pe „Baba Iarna”, pentru că avea multe titluri și era mai ușor să repet literele… Ce copleșitoare fericire m-a cuprins când am reușit pentru prima oară să citesc până la capăt „Făt-Frumos”… eram atât de … exaltat… încât am făcut febră. Tu te-ai speriat și nu m-ai mai dus la grădiniță câteva zile… Iar eu tot citeam, bucuros că am atâta timp la dispoziție… Am citit aproape toate cărțile de povești pe care le aveam în camera mea, să mă obișnuiesc cu literele de toate felurile.
–Cum adică de toate felurile?
–Literele nu sunt desenate la fel, mama. În fiecare carte arată altfel. Diferă mărimea sau forma. Abia după ce citirea devine un act reflex, de rutină, nu mai observăm cât de diferite sunt de fapt literele. Le percepem global, ca sens=cuvânt, nici nu le mai vedem desenele care le compun… Ei…—oftă fericit Iustin, zâmbind amintirilor—După ce m-am săturat de citit am început să desenez și ilustrațiile din „Făt-Frumos din lacrimă”. La început le-am desenat exact la fel ca în carte, dar apoi am încercat să-mi fac variantele mele, în funcție de sentimentele pe care mi le creau scenele din poveste, mai ales cele care nu erau desenate…
–Ce ciudat!…—se miră mama lui Iustin—Noi am crezut că ultimele desene erau exact ca în carte… Nici nu ne-am dat seama că ai desenat și alte scene… E adevărat, noi nu vedem ce se vede, vedem ceea ce suntem pregătiți să vedem… Iustin, acum îmi dau seama că am greșit! De fapt tu ți-ai găsit singur drumul. Taică-tău te vedea pe un alt drum, paralel cu cel pe care mergeai tu. De asta se și mira de ce te tot uiți în cărțile alea vechi, rămase de la Angelica și ignori toate cărțile noi, după ce auzi poveștile.
–Celelalte cărți aveau desene prea complicate, dar în același timp prea „naive” pentru mine, nu mă inspirau deloc. Pe mine mă interesau desenele din căți, nu poveștile… Mama, îți mulțumesc pentru toate secretele despre care mi-ai povestit. Acum înțeleg mai bine tot ce se întâmpla cu mine atunci. Noi știm, simțim dincolo de cuvinte, mult mai multe lucruri.

Volumul II—„Ochiul vârtejului”
Cap.—ÎNTÂLNIREA
mai 1996/ ????
Iustin se întoarce imediat după ce dă pachețelul pentru care fusese trimis pe post de mesager. Se lasă greoi pe scaun, la masa din colț unde aștepta Niculina.
–De ce să insistăm atât cu „Întâlnirea”? E doar unul din personajele interpretate de Ovidiu.
–Aici te înșeli.—îl contrazice calmă Niculina—Ar trebui să vezi mai întâi filmul, dar nu știu unde… E o poveste cutremurătoare, un fel de tragedie antică… Iar „Andrei Grigoriu sînt eu!” nu e doar o replică din film, este însăși esența lui Ovidiu. Așa este el. Delicat, elegant, distant, scufundat într-o mare de tăceri sufocante pentru cei din jur. Extrem de puternic și extrem de fragil. În același timp. Fugind de dragoste, izolându-se în piscul lui de Capricorn inaccesibil pentru toți ceilalți. Dorindu-și cu disperare o iubire totală, devastatoare.
–Dar cum este el de fapt în particular? Așa cum l-ai văzut… cum îl vezi tu?!
–Ovidiu… Are o particularitate care îl avantajează. Pare un om oarecare. Un bărbat plăcut, drăguț fără îndoială, dar nu genul după care se întorc privirile. Dacă nu i-ar fi atât de binecunoscut chipul din filme ar putea trece liniștit prin mulțime fără să fie remarcat. Asta i-a și permis să poată juca orice, de la împărați la țărani. Când nu-l interesează ce se întâmplă în jur merge adâncit în gânduri, neobservat. Dar când e pasionat de ceva încep focurile de artificii. Brusc parcă toate reflectoarele se concentrează pe el și restul lumii rămâne în penumbră… Și deodată tace. Când te aștepți mai puțin… Încerci să umpli golul, pentru că îți stimulează creativitatea. Reacționează, se amuză. Și iar tace… Tăcerile lui…—Niculina râde—Cred că ar dura aproape jumătate din timpul petrecut alături de el dacă nu le „spargi” prin alte subiecte, alte idei…
–Bine, dar de ce?—se miră Iustin, cel atât de volubil și de deschis mereu.
–Știu eu?—ridică Niculina din umeri—El este expus tot timpul ca într-o cușcă de aur. Probabil simte nevoia să-și oblige interlocutorul să se dezvăluie. Să restabilească un precar echilibru. El e Capricorn, detestă să pășească primul pe un teren complet necunoscut.
–Și atunci te lasă descoperită să vadă încotro te îndrepți dacă nu-ți oferă nici un punct de sprijin?—încearcă să ghicească Iustin.
–Cred că da. Prea se amuză atunci când îl surprinzi întorcându-i vorbele într-o direcție neașteptată sau îl „forțezi” să iasă din rezerva lui obișnuită… Am aflat de curând de o credință populară. Se spune că de Bobotează se deschid Cerurile și Raiul e în primejdie, ca și Pământul. Dracii pot ajunge și ei oriunde, ca să încurce lucrurile. De aceea oamenii de la țară stropesc cu Agheazmă casa, animalele, câmpurile, livezile… Între Crăciun și Sfântul Ioan lucrurile sunt amestecate. Și Îngerii și duhurile rele ajung pe Pământ… Iar Ovidiu e născut la țară, pe 1 ianuarie. Exact la mijlocul acestei perioade stranii… Cred că el știe foarte multe astfel de povești, de credințe ancestrale…
–De Bobotează fetele de la țară încearcă să-și afle ursitul, cu busuioc sub pernă sau în oglindă…—spune Iustin—Ai încercat vreodată să…?
–Eu n-am crescut la țară.—răspunde cu o ușoară părere de rău Niculina—Așa că nu știam ce ar fi trebuit să fac… Noi eram învățați că astea sunt superstiții…—râde amar—De asta probabil am dat atât de tare cu capul de asemenea „superstiții”…
–Adică?—se miră Iustin.
–Asta e altă poveste, n-are legătură cu… S-o continui pe prima… Pentru țărani oglinda e poarta către lumea cealaltă.
–De asta la moartea cuiva se acoperă oglinda?—întreabă Iustin.
–Poate.—Niculina zâmbește amuzată—Știi, eu am folosit exact în acest mod oglinda în piesa mea de teatru „Zodia Zburătorului”, deși nu știam de această credință… Oglinda, ca poartă spre lumea de dincolo. Spre lumea „amestecată” în mijlocul căreia s-a născut Ovidiu. Apărat oarecum pentru că de Sfântul Vasile se citesc Molitvele cele mari împotriva duhurilor rele. Marcat însă de această amprentă „amestecată”. De asta și poate trece așa ușor dintr-o extremă în alta. Când nu se poate controla și devine rău, te ia cu frig… Dar e un spectacol fascinant, trebuie să recunosc… Iar pe scenă e de-a dreptul incredibil… Ovidiu nu te face să râzi decât rar. În schimb te face să gândești, să plângi, să-ți precizezi propriile sentimente. Mi-aduc aminte cum era în „Caligula”. Sfârșitul împăratului, costumat în mod paradoxal într-un strai alb bogat drapat, de parcă fluviul de sânge pe care îl vărsase nu-l atingea, era figurat printr-un soi de „crucificare” între lăncile conjuraților. Spectatorii rămâneau încremeniți când se stingea brusc lumina. Apoi începeau să aplaude entuziasmați. Actorii intrau câte doi-trei, începând de la rolurile cele mai mici. În timpul ăsta Ovidiu fugea și se schimba în costumul negru. Aplauzele erau din ce în ce mai puternice. În „Caligula” jucau actori foarte mari ai Naționalului, iubiți de public. Dar când la final apărea Ovidiu, sala intra în delir. Era ca o furtună primordială, din care apoi ieșeau pe ușile teatrului alți oameni. Deveniseră câte o fărâmă din sufletul fratelui lor Ovidiu care le schimbase pentru totdeauna modul de a privi lumea… Modul de a privi nașterea dictaturii, evoluția ei de la moral spre straniu, absurd, imoral, monstruos. Ar fi fost atât de ușor, de comod, să facă niște trimiteri la realitatea concretă a acelui timp apăsat dictatorial în România. Dar el merge mult mai sus, spre arhetip. Este o viitură care te duce cu el fără să te poți împotrivi, un torent de lavă vulcanică. Un rău, necesar ca termen de comparație, care te purifică, prevenindu-te ca nu cumva să pornești și tu cândva pe acel drum al destructurării. Prima oară l-am văzut prin 1982. Îmi luase bilet cu o săptămână înainte o colegă de facultate, Cici Coteț. Spectacolul s-a jucat mereu cu casa închisă. Eram venită în delegație la București. Cici vânduse biletul ei cuiva pentru că avusese o zi groaznică la serviciu și nu îndrăznise să mai vadă o dată piesa în starea aceea sufletească, atât fusese de marcată de prima vizionare.
–Știu.—confirmă Iustin—L-am văzut la televizor.
–Și? Cât te-a impresionat?
–Enorm!—răspunde Iustin, mirat de întrebare.
–Ei, bine, înmulțește emoția măcar cu zece și… poate vei avea o vagă impresie despre ceea ce înseamnă Ovidiu pe scenă în „Caligula”.—Niculina oftează adânc—În înregistrarea de la televizor e doar un vulcan stins… care încearcă din când în când să se trezească din somn… Și mai e ceva care-l dezavantajează. Ovidiu are un chip prelung, coborât parcă din tablourile lui El Greco. În înregistrarea TV are însă părul lung ondulat neținut în frâu nici măcar de coroana simbolică. Figura lui spiritualizată dispare rotunjită sub bucle… Înainte avea părul foarte scurt pentru a putea juca în filme. În perioada cât filmase la „Horea” era ras complet, de asta a jucat și în rolul haiducului-pușcăriaș Pantelimon din „Dreptate în lanțuri”.
–Și cum este în realitate părul lui?
–Blond închis, dar mai deschis decât al meu. În filme de obicei i-l vopseau șaten sau negru, ceea ce îi dădea un aer mai dur. Când îl vezi cum arată de fapt, ți se pare mult mai tânăr decât vârsta lui reală, poate chiar copilăros…—Niculina începe să râdă—Știi ce e cel mai comic? Când eu mi-am schimbat coafura și m-am tuns scurt, el a început să-și lase părul tot mai lung…
–Poate voia să compenseze…—spune Iustin.
–Să compenseze ce?
–Lungimea părului la care ai renunțat tu…
–Prostii… Nu știa cum arăt și nu văd legătura..
–Știu eu?—aruncă Iustin—O legătură telepatică…
–Pentru atâta lucru?—se miră Niculina—Dacă ar mai fi funcționat, miza trebuia să fie scenariul „Lumină de lună”. Filmul în care Ovidiu ar fi jucat rolul lui Eminescu. Dar nici măcar în septembrie 1986, când m-a văzut pentru ultima oară, n-a spus nimic despre scenariu…
–Cum, tu nu voiai să-l mai vezi?—întreabă surprins Iustin.
–Ba da, dar altfel. Așteptam ca alții să ne pună față în față. Eram optimistă. Credeam că e o problemă de cel mult doi-trei ani… Urma să reușesc la Regie I.A.T.C. și să pun ceva în scenă… Sau trebuia să joace el într-una din piesele scrise de mine…—Niculina oftează și zâmbește cu amărăciune—De fapt, acum când știu sigur ce ghem de relații și interese încercam eu să depășesc de una singură, realizez că eram iresponsabilă, nu optimistă.
–De ce?—o contrazice Iustin revoltat—Era normal să vrei să te impui prin forțe proprii.
–Teoretic da. Practic era imposibil… Am și auzit un copil de… eminență cenușie din „cetatea” lor spunând cu cinism că era normal ca ei să reușească, pentru că erau familiarizați de acasă cu… Ca și cum talentul e o delicatesă culinară pe care o consumă toți la aceeași masă. De asta mulți nici nu s-au putut impune decât eventual pe…felii subțiri, de nișă. Ceea ce nu-i împiedică să apară în față, prin același ghem de relații, ca fii ai taților lor…
–Felii transparente de cașcaval, ca în filmul lui Disney cu Mickey și uriașul.
–Filmul e varianta optimistă. La noi uriașul e bine mersi.
–Deci ultima dată ai discutat cu Ovidiu în 1986?
–Nu. Atunci ne-am văzut doar pe scenă, după „Jocul ielelor”, când le-am dus flori lui și lui Mircea Albulescu. Ultima oară am vorbit în martie 1985…
Iustin așteaptă să audă continuarea, dar tăcerea se prelungește, așa că întreabă nerăbdător:
–Dar, de fapt, ce s-a întâmplat atunci?
–E o poveste foarte complicată. Trebuia să mă ia cu el la o filmare, care se tot amânase, apoi… Voiam să asist, să văd din interior totul, pentru examenul de admitere la regie… N-am înțeles decât după foarte mulți ani ce se întâmplase. Și nici Ovidiu nu cred că înțelesese. Probabil și-a băgat coada un duh întunecat…
Niculina continuă să vorbească aproape în șoaptă, ca un ecou de demult:
–Dacă m-ar fi avertizat cineva:—„Fetițo, ai grijă! Dacă nu-l asculți n-o să mai discuți niciodată cu el.”, atunci m-aș fi întors după două săptămâni cum îmi spusese Ovidiu.
–Ți se părea un termen prea scurt?… De ce râzi?
–Așa. De obicei Ovidiu spunea întâi un termen mai lung apoi, repetând, îl scurta. Asta mă amuza la culme, dar consideram că primul interval era corect și îl prelungeam și mai mult.
–Vrei să spui că veneai mai târziu?
–Întotdeauna. Bine, de obicei nu era vina mea. Primul exemplar din scenariu a fost „rătăcit” în loc să ajungă la Ovidiu. A trebuit să-l copii din nou… Și tot felul de peripeții de genul ăsta.
–Deci tot timpul și-a băgat coada duhul de care vorbeai…
–Sigur… Poate… Nu știu…
Iustin, care era deja din ce în ce mai nerăbdător, o întrerupe brusc pe Niculina:
–Nu te superi dacă te rog să ne întâlnim și mâine să discutăm? Vreau neapărat să văd „Întâlnirea”.
–De ce? Și unde să-l vezi?
–Simt că filmul ăsta e o cheie. Dacă vreau să-l înțeleg pe Ovidiu trebuie să-l văd. Știu unde să-l găsesc, mi-am făcut niște cunoștințe la arhive acum doi ani, când am văzut mai multe filme de-ale lui.
–Explică-mi și mie de ce vrei să știi toate astea? Ce cauți tu, de fapt, Iustine?
–Vreau să înțeleg cine sunt.
–Și care-i legătura?
–Am citit…—Iustin face o pauză dureroasă, simțind un gol în stomac—Am citit despre moartea lui Ovidiu și cum ai scris primele fragmente din romanul „Lumină de lună”… Din caietul tău…
–Ce caiet?—rămâne perplexă Niculina.
–Jurnalul tău… Vreau să știu adevărul… Eu exist sau sunt un personaj creat de tine?
Calmă, Niculina scoate un ac din poșetă și i-l întinde:
–Înțeapă-te și vezi dacă exiști.
Iustin începe să râdă și odată cu hohotele lui se îndepărtează și tensiunea care îi încorsetase corpul într-o armură dureroasă. Niculina zâmbește și continuă să-l lămurească, pentru a evita atacurile ulterioare ale îndoielilor:
–Iustin din „Lumină de lună” e un personaj compozit. Are ceva de la tine și de la fratele tău, dar am „împrumutat” destule de la Ovidiu și de la alți bărbați pe care i-am cunoscut sau i-am observat de la distanță. Iustine, un personaj de roman creat nu e un singur om și se „face” singur în timp ce scriu.
–Cum adică?
–Își dezvoltă structura în coliziune cu alte personaje sau imagini noi și se modifică uneori împotriva viziunii inițiale a autorului. Un autor înțelept îl lasă să evolueze așa cum vrea personajul, nu-l „înghesuie” într-un tipar. Iar „Lumină de lună” nu e povestea lui Iustin, e un drum pe care îl regăsim pe Eminescu sub diverse forme.
–Înțeleg.—spune Iustin ajutând-o pe Niculina să se ridice—Deci pot să te aștept și mâine, să continuăm discuția?
–După „Întâlnirea”? Desigur. Îmi dau seama că e foarte important pentru tine.—Niculina îi întinde un pătrățel de hârtie—Mă suni la numărul ăsta de telefon după ce vezi filmul. Atunci stabilim locul și ora pentru…—zâmbește malițios—pentru „Întâlnirea”.
Iustin începe din nou să râdă, în timp ce coboară amândoi spre peronul metroului. Trenul lui Iustin apare primul. După ce intră în vagon, Iustin se întoarce zâmbind spre Niculina care îi strigă:
–Ascultă-mă cu atenție! Tu nu ești Ovidiu și nu ești nici Mihai. Tu ești Iustin. Și e foarte bine că e așa.
Trenul lui Iustin țâșnește în goană împrăștiind ecoul vorbelor.

7 decembrie 2012
Mame în miniatură
niculina prundeanu -E o fetiță superbă, pe care Hollywoodul nu are cum să o descopere pentru că e ascunsă în… lagărul socialist, după cismele rusești. Nu seamănă cu Shirley Temple. Are bucle negre și ochi angelici, albaștri ca niște viorele, pentru că ea e un înger păzitor. Ea a hotărât așa, nu i-a cerut nimeni asta. Viorica e o mamă în miniatură. Acum e foarte fericită pentru că a găsit o păpușă blondă cu ochi negri, căreia a ales să-i fie mamă și înger păzitor. O păpușă vie, pe care mama ei o crește singură, pentru că tatăl a plecat demult de tot, ca în povești cu Zmeul Zmeilor și Muma Pădurii. Iar Viorica a simțit, intuitiv, că Balanța ei trebuie echilibrată cumva. În povestea asta nu au ce căuta interogații metafizice sau speculații filozofice. Viața—pur și simplu e mult mai simplă și mai complicată în același timp pentru cei care o trăiesc sub semnul divin al IUBIRII. Atunci când păpușa rămâne încuiată în casă pentru că mama ei e la serviciu Viorica încearcă s-o recupereze pe geam. E doar cu patru ani mai mare decât păpușa și nu realizează că gratiile de la geam sunt prea înguste ca să poată trece. Și inevitabilul se produce. Păpușa rămâne agățată, prizonieră între gratii, între două lumi. Iar mama în miniatură privește îngrozită la Pădurea de Gratii care i-a înhățat păpușa și plânge de se scutură rochița de pe ea. E un plâns sfâșietor ca o rugăciune fără cuvinte. Iar miracolul apare destul de repede. Mama cea mare, biologică, trece pe acasă în drum spre o instituție unde trebuia să ducă niște acte. Descuie ușa și începe să-și recupereze copilul agățat în fereastră. Face și glume:–„Îți tai urechile și te scot de acolo.” Drept care atât păpușa cât și îngerul ei păzitor izbucnesc într-un plâns disperat. Nu așa ar trebui să se termine o poveste frumoasă cu îngeri micuți. Mama biologică e rece și practică: –„Așa cum ai intrat o să și ieși. Te sucești până găsești poziția exactă.” Ușurată că își poate păstra urechile în continuare, păpușa se rotește până iese. Asta dovedește că nu e neapărat nevoie de cei mari ca să rezolvi o situație de criză. Totul e să accepți ideea că dacă nu poți trece pe direcția pe care ai pornit e cazul să te întorci, nu să insiști în greșeală. Iar Viorica, fericită, își continuă rolul de mamă în miniatură: –„Tante Sanda, n-o mai încuia în casă. Am eu grijă de ea.” Greu mai pricep oamenii cei mari: –„Dar tu te duci la cămin.” Îngerul păzitor negociază mai departe: –„O iau cu mine la cămin.”
Pare o glumă. Dar e o idee bună. Păpușa e acceptată de probă. Pentru că nu are cei trei ani, vârsta minimă să intre în grupa mică, e adoptată oficial de Viorica și doarme cu ea în pat, la grupa mare. Apoi păpușa, dovedind că s-a adaptat la program, e avansată la …grupa mică. Îngerul păzitor nu mai poate ajunge la ea. De aceea Împărăteasa cea rea și frumoasă, directoarea care pândește mereu printre pătuțuri o pălmuiește tare de tot pentru că își mișcă ochii, deci nu doarme conform ordinelor la prânz. Iar păpușa, care visa ceva mult mai frumos decât realitatea în care trăia, se sperie foarte tare. Atât de tare încât pe viitor va sta nemișcată, cu ochii închiși, având o singură preocupare: să nu adoarmă, ca să nu-și miște ochii în vis. Atât de tare încât vor trece zeci de ani până când, arareori, va reuși și ea să adoarmă la amiază. Lucrul acesta nu s-ar fi întâmplat dacă mama în miniatură ar fi fost alături de ea, s-o țină strâns în brațe, să nu se vadă ochii care se mișcă atunci când visăm.
Iar Viorica alege în continuare să fie înger păzitor și pentru alte păpuși. Mai târziu, când se va mărita, nu va fi binecuvântată de Dumnezeu cu copii. De aceea ea alege să rămână pentru toată viața o mamă în miniatură pentru nepoți și alți copii. Inima ei e foarte cuprinzătoare, iar păpușile sunt mici și e loc pentru toate.
E un tablou plin de fericire? Așa pare, dar de fapt e o altă poveste, secretă, care este o poveste de groază. Pentru că Viorica e bolnavă. O boală cheamă pe alta ca într-o avalanșă. Dar n-am auzit-o vreodată să fie invidioasă pe alții pentru că sunt sănătoși și se bucură de viață. Unii dintre noi blestemă pentru că îi doare o măsea, invocă un duh care să arunce o bombă ce pulverizează omenirea pentru că îi doare pe moment în cot. Viorica suferă „doar” de 34 de ani, dar încearcă să reziste în lumea ei mică de păpuși și flori. Dar în Ajun de Mikulaș, când ghetuțele stau înșirate așteptând invazia păpușilor, Viorica a obosit și a închis ochii. Sunt convinsă că de acum încolo lumea noastră va fi mai săracă.
Sper totuși că Viorica, acolo departe de noi, deschide din nou ochii ei de înger într-o lume frumoasă plină de păpuși și de flori. Iar ea, care a ales să fie o mamă în miniatură, va fi îngerul nostru păzitor atât cât va dăinui Pământul.
Niculina Prundeanu

___________________________________________________________________________________________
LUMINĂ DE LUNĂ
Vreau să vă prezint câteva fragmente din romanul meu despre Mihai Eminescu. Este un roman în două volume numit „Lumină de lună”,asemenea volumului de versuri pe care ar fi vrut să îl publice Eminescu în 1870-71.
Eroul principal al romanului este, în 15 iunie 1990, un copil care nu împlinise încă 14 ani, Iustin. Un copil al zilelor noastre, atras de toate dotările moderne (video, internet,etc). Un copil care pornește de la povestirile fantastice ale lui Eminescu și ajunge să îi perceapă în timp complexitatea tuturor contribuțiilor la cultura românească.
Pentru Iustin ziua de 15 iunie 1990 este o zi magică, pentru că îl întâlnește la Cimitirul Bellu pe însuși Eminescu. El, un alt adolescent și o studentă, aleși parcă de Mihai pentru o misiune deosebită în viață, au privilegiul să îi vorbească. Iar seara, pe Iustin îl așteaptă o nouă surpriză, este martor al nașterii lui Mihai.
Astfel, 15 ianuarie și 15 iunie, Nașterea și Moartea, se întrepătrund și se generează reciproc într-un CERC MAGIC PERPETUU, constituind MAREA TRECERE a lui Mihai Eminescu prin noi și prin tot ce înseamnă, pe veci, DACIA EMINESCIANĂ.
Prin această poartă magică vă invit să pătrundeți împreună cu Iustin în mirifica LUME CULTURALĂ peste care domnește MIHAI EMINESCU al nostru, al tuturor.

Din Volumul I — „NESAȚ DE EMINESCU”
Cap.—Urcuș către naștere
15 iunie 1990,ora 2230

Iustin stătea tolănit aproape orizontal pe fotoliul din sufragerie, urmărind știrile despre diversele manifestări legate de numele lui Eminescu, din care poetul aproape lipsea chiar și ca pretext. Iritat, dădu sonorul aproape de zero și urmări amuzat efectul imaginilor derulate. Dacă din când în când n-ar fi fost câteva planuri fugare cu bazorelieful sau mormântul, ai fi putut crede că era un reportaj făcut într-o pauză a unei întruniri politice lărgite. Luă cartea împrumutată de la Adelina, privi iar poza de pe ultima copertă și zâmbi unei amintiri recente („Dacă ți s-a îndeplinit dorința?”). Apoi întoarse cartea neîndemânatic și o deschise din greșeală la pagina 3 în loc să apuce toate paginile până la semnul lăsat de iubita lui. În spațiul gol din a doua jumătate a paginii se lăfăia o „cugetare” a mamei-soacre: „Adelinei noastre, spre înțeleaptă folosire ca un exemplu de aspirație spre mai sus. Mama, 28 august 1989.” Iustin pufni în râs. Acum înțelegea de ce a trebuit să insiste atât de mult până a obținut cartea de la frumoasa lui „Fecioară”. Trebuie să ignore faptul că a descoperit „dedicația”, să uite definitiv. Deschise cartea la semnul Adelinei și începu să citească. De ce a vrut Adelina să citească tocmai „Sărmanul Dionis”, care începea cu niște reflecții metafizice greu de digerat? Dădu multe pagini până ajunse la descrierea Mariei, un înger blond cu ochi albaștri. Adică Adelina vrea să fac o paralelă, se lumină el… Nu, nu cred că ăsta e motivul. Și Cezara e blondă cu ochi albaștri și mult mai apropiată de Adelina ca temperament. Cred că a toropit-o soarele (cum putea face plajă la ora aia?) și n-a putut trece de prima pagină a nuvelei. Iustin se apucă de citit conștiincios.
Ajunsese deja pe lună împreună cu Dan și Maria, când dinspre televizor veni către el vâjâitul amarnic al unui viscol siberian… E iunie, iar sonorul e anulat, gândi Iustin, luptându-se să țină ochii deschiși sub primele asalturi ale somnului. Prin aer pluteau ace de gheață purtate de vântul puternic. Apropiindu-se de el străluciră atât de tare încât îl usturau ochii. Parcă cele mai superbe diamante s-ar fi adunat într-o horă în fața lui. Sau poate sunt stele? Închise ochii, orbit. Nu mai putea suporta intensitatea luminii irizate în mii de curcubeie. Visez—își spuse, încercând să se liniștească. Dar acele de gheață ajunseră la el, zgâriindu-i fața. Ce vis e ăsta? Își puse palmele pe față să se protejeze și privi printre degete. Umbra unui brad acoperea zăpada în apropierea lui, proiectându-se ca o ființă fantastică, zbuciumându-se sub rafalele vântului. Ochii îi alunecară dincolo de ea, într-o zonă luminată de lună. Ciudat, acolo nu e crivăț. Iustin fugi într-acolo. Vântul se auzea acum în spatele lui, undeva departe. Parcă trecuse dincolo de o cortină magică. Deodată zăpada albă luminată de lună începu și ea să se zbuciume. Vine viscolul după mine?—se întrebă Iustin, așteptând asaltul acelor de gheață. O mână de uriaș se încleștă peste valurile zăpezii. Până să se întrebe dacă a luat-o razna, imaginea se schimbă treptat.
Zăpada era doar cearșaful mototolit de mâna „uriașului”. Pe Iustin îl pufni râsul, deși nu-i venea să râdă. La drept vorbind nu privise niciodată lumea într-un mod atât de straniu. O fi făcut insolație totuși când fusese la Bellu la amiază… Ceva nu se lega. Atunci de unde viscol? Din insolație, mai știi? N-a mai făcut niciodată insolație, la drept vorbind, cine știe ce a pățit? Poate avea dreptate acritura cu pălăria ei.
„Uriașul” se dovedi o femeie care părea bolnavă. Era transpirată, speriată și îndurerată. Se chinuia de mult timp probabil. Avea cearcăne mari, care îi sporeau frumusețea stranie a ochilor mari, negri, în loc să deranjeze „look-ul”. Ei, poftim, gândesc de pe podium, ca Adelina. Așa arată femeile adevărate… Dumnezeule, asta e Raluca, mama lui Mihai. Și cred că naște… Cum am ajuns aici? Visez?… Dar la Bellu visam? Și eu, și studenta blondă, și… Taci!—își porunci Iustin—Fii un spectator cuminte, nu încerca să „raționezi ” la orice provocare a vieții. Uneori intuiția e un răspuns mai inteligent.
Mâna Ralucăi își întinde degetele. S-a liniștit… Nu. Iar țipă și se încordează. Ce strigăt cumplit!… Dumnezeule, am amețit… S-a rotit totul în jurul meu. Și mama lui Mihai parcă se târăște spre ceva. Parcă urcă, urcă mereu… Încotro? Acum se încordează, iar ochii i se măresc de durere. O să țipe iar?…
Ciudat, aud o voce de bărbat. Parcă recită niște versuri. Dar nu e vocea lui Mihai. Cine o fi?
–„Tu chemi blestemul neînduratei ierne
Pe capul lui cel tânăr, ne-nțeleapto!
Tu-i ceri durerea unei vieți eterne!?”
Și totuși e o notă ironică foarte asemănătoare cu a lui Mihai. Oare i-am uitat vocea? Să ascult mai atent… Degeaba, acum țipă un copil. Un nou-născut? Dacă e chiar Mihai cel care se naște nu poate fi vocea lui… Bine, dar versurile par eminesciene… Hii! Ce-a fost asta? O ușă s-a deschis în spatele meu. O slujnică tânără aduce un lighean cu apă caldă. Aburii urcă din el în frigul nopții. Ce lighean ciudat, e foarte vechi. O fi din aramă?… Epoca bronzului… Iustin, termină cu prostiile. Oare ce-o fi dincolo de ușa asta?
Iustin porni tiptil pe coridorul înghețat, în timp ce vocea necunoscută îi răsuna în urechi învăluită în mister:
„Căci i s-a dat să simtă-ntotdeauna
Un dor adânc și îndărătnic foarte
De-o frumusețe cum nu e nici una
Și s-o ajungă chiar e dat de soarte,
Căci tinerețe neîmbătrânită
Îi dăruim și viață făr’de moarte.”
Iustin trebui să recunoască cinstit: nu știa nici poezia, nici glasul care o rostea. Între timp ajunsese într-o cameră plină de cărți. Privirea lui aluneca de parcă ar fi mângâiat cotoarele cărților. Na, altă mână! A luat o carte. E o carte veche. Ce litere… Parcă ar fi grecești: pi, sigma, alfa, lambda, teta… Vreau să văd toate literele! Dar cartea s-a deschis, coperta e în jos, pe masă… A, trebuie să fie o Psaltire, uite ce desene complicate la litera mare de la începutul versetului. Iar bărbatul pe care îl văd din profil e Mihai. Mustața, fața smeadă. Nu, nu e el, are ochii albaștri, nu negri. O fi tatăl lui, Gheorghe Eminovici, el avea ochi albaștri.
Iuhuuu! Asta înseamnă că Mihai m-a adus ca să-i văd nașterea. Ce grozav! Păcat că nu pot povesti nimănui. Nu m-ar crede. Adelina ar râde de mine… Ce contează, asist la o minune, sunt un norocos! Ei, nu chiar așa norocos… Tatăl lui Mihai scrie mereu pe carte cu niște litere imposibile. Nu pot povesti nimic, nu pricep nimic.
Uau, se pare că e cineva care îmi aude gândurile și-mi răspunde. Literele astea le înțeleg, sunt latine: „Astăzi la patru ceasuri și cincisprezece minute evropenești s-au născut fiul meu Mihai”… Am avut dreptate. E 15 ianuarie 1850. Iar aud vocea necunoscută:
„Dar ne-ntrupat e chipu-acei iubite
Ca și lumina ce în cer se suie
A unei stele de demult pierite:
El n-a fost când era, el e când nu e.”
Aș vrea să văd cine e bărbatul care recită versurile?! Are o voce extraordinară, îmi transmite un înțeles atât de tulburător… În loc îl văd iar pe tatăl lui Mihai. Parcă altcineva hotărăște ce trebuie să văd. De ce nu pot vedea ce vreau eu?
Dacă mă gândesc bine, ultimul vers parcă vorbește de Mihai și întâlnirea noastră cu el la Bellu:
„El n-a fost când era, el e când nu e.”
Ce brazi frumoși, încărcați de zăpadă, se văd pe fereastră. Luna plină face zăpada de pe deal să sclipească în mii de mici diamante. E superb… Aoleu, nu e bine să insist prea mult pe un gând (ca Dan-Dionis pe lună)! Fereastra s-a repezit spre mine… O să se spargă geamul!… Nu s-a spart?
Incredibil, parcă am trecut prin geam. Acum văd și mai bine brazii luminați de lună. Asta-i bună, peste ei plutesc niște litere de aur:
LUMINĂ DE LUNĂ
Literele ireale se măreau și se tot apropiau de Iustin, care se aplecă instinctiv, să nu fie lovit de cea mai apropiată de el. Deodată viscolul făcu un vârtej de zăpadă, care se repezi la rândul său tot spre Iustin. Mâinile lui Iustin îi acopereau fața, să-l protejeze de acele de gheață atât de ascuțite. Nu avea chef să le simtă iar tăișul. Dar curiozitatea îl făcu să privească printre două degete. Văzu alte litere, care formau un nume lung. Citi: Ovidiu. Dar literele se topiră până să apuce să întoarcă degetele să vadă și restul.
Apoi alte nume necunoscute plutiră pe desupra brazilor, șterse din când în când de câte o pală de vânt. Exact ce-i trebuia lui Iustin, tot nu ținea el minte nume proprii. Iar astea veneau în valuri, mereu mai multe, în rânduri tot mai monotone, exercitând asupra lui un efect hipnotic.
Iustin încerca să se lupte eroic cu somnul, dar legiunile de litere îl legănau tot mai ademenitor. Când luna intră în nori și toată întinderea se scunfundă în întuneric, băiatul adormise deja, strângând la piept cartea. Chiar și în somn, mâinile lui ocroteau atent cartea Adelinei „Proză literară” a lui Mihai Eminescu. Cine știe cum se continuau în visul lui cohortele de nume, pentru că nu îl speriau cu mulțimea, nici cu ineditul lor. Mulțumit, copilul zâmbea în somn și suspina fericit, întinzându-se ca un pisoi sub noianul de întâmplări ciudate pe care i le hărăzise soarta în acea zi cu totul specială de 15 iunie 1990.

___________________________________________________________________________________________
MISTERUL ABSOLUT
„De nostalgia Fălticenilor se poate şi muri”. O replică de un asemenea dramatism nu putea fi scrisă decât de un mânuitor al esenţelor sufleteşti, pentru că fiecare piesă de teatru e un distilat de emoţii umane. Consecvent cu el însuşi până la capăt, dramaturgul Horia Lovinescu a dovedit prin viaţă şi prin moartea lui că nu era vorba de o simplă figură de stil.
Să fie Fălticenii un spaţiu malefic, înconjurat, în loc de ziduri, de o Vale a Plângerii? De ce simţim, îndepărtându-ne de el, că bucata noastră de cer s-a sfârşit, ca sufletul s-a rupt în două şi nici o ştiinţă din lume nu poate umple această falie?
Un orăşel de buzunar, fără teatru, filarmonică, fără pinacoteci şi mari muzee, fără biblioteci cu sute de mii de volume, fără universităţi.
Pentru un călător grăbit şi neavizat, chiar un orăşel prăfuit de provincie, plin de prejudecăţi şi lipsit de viaţă.
Şi totuşi Fălticenii nu au dat niciodată celor veniţi să se stabilească aici sentimentul exilului. Pentru fiecare nou venit Fălticenii devenea nu numai „acasă”, ci locul privilegiat care îi oferea posibilitatea de a-şi da întreaga măsură a valorii lui. O uriaşă putere de captare şi asimilare a dăruit tuturor rezidenţilor sentimentul uluitor de coparticipanţi la oficierea unui mister absolut.
În ce anume constă această putere neobişnuită a Fălticenilor? Nu ştiu şi n-am să ştiu probabil niciodată. Un mod de aşezare a liniilor de forţă magnetică de o unicitate tulburătoare. Un spaţiu-capcană.
Curios, romantismul fiecărei generaţii are altă coloratură decât al generaţiilor precedente, dar strania atracţie a oraşului se manifestă cu aceeaşi forţă asupra tuturor.
Dacă aş vrea să încerc să explic în ce mod am simţit noi, cei tineri, atracţia oraşului-capcană, mi-ar fi foarte greu. Nici depărtarea de la care îl privesc de obicei nu m-a ajutat să-mi limpezesc gândurile. Un judecător rece şi străin de aceste locuri ar fi tentat să situeze legăturile la nivel de subconştient. Pentru el mă simt obligată să-mi reamintesc că derdeluşul nostru era uliţa lui Creangă. Ne jucam de-a v-aţi ascunselea printre filele din frunze ruginii ale Dumbrăvii Minunate. Iar când, într-un ceas târziu, ne îndreptam spre alte zări la şcoli înalte, trenul trecea ca o nălucă în noapte, trăgând în urma lui perdeaua ceţoasă a iazului ca o boare de lacrimi pe care le trimetea spre noi Nada Florilor.
Iată într-adevăr o zestre „ereditară” cu care poţi fi chiar înmormântat de grijile vieţii fără să te simţi sărăcit sufleteşte.
Un posibil secret? O simbioză între viaţă şi artă. În ciuda puţinătăţii mijloacelor de care dispune, Fălticenii îţi încarcă sufletul cu doze letale de aspiraţie către înalt. Şi, în vreme ce te obligă să pleci departe, în drumul spre desăvârşirea ta ca om, te leagă pentru totdeauna de el cu geloasă iubire.
O boală fără leac această nostalgie a Fălticenilor. Am mulţi colegi care s-au stabilit în Bucureşti sau în alte oraşe, ai căror părinţi au plecat la rândul lor de aici şi totuşi, când vorbesc de Fălticeni, spun „acasă”. Să fie un nonsens? Nu cred.
Cui i se pare că exagerez, să vină în ultima duminică din mai a fiecărui an la „Sărbătoarea fiilor din oraşul Fălticeni” din Bucureşti. Cine nu crede, să-1 roage pe domnul Diaconiţa, veritabil Şef de Stat Major al diasporei fălticenene, să-i arate mărturiile strânse de-a lungul a 17 ediţii ale acestei întâlniri cu caracter unic. Cine are timp să cunoască vocaţia de oraş-stat, comparabilă cu anticele metropole greceşti, a micuţului orăşel din nordul Moldovei.
Incredibil, straniu, e suficient ca doi falticeneni să se întâlnească oriunde, pentru ca metropola Fălticeni să-şi înalţe zidurile în jurul lor ocrotitor, sfidând faima oricărui oraş. Uneori e de ajuns un singur om care se priveşte în oglinda sufletului şi Fălticeni redevine stat în stat.
În tot ce facem noi, cei tineri, acolo unde ne găsim fiecare, sentimentul apartenenţei la acest spaţiu- oapcană se însumează constant. Fălticenii fac parte, mereu, din planurile noastre de viitor. Toate piesele de teatru pe care le-am scris şi le voi scrie, vor purta înscris ca loc de compunere şi Fălticenii. Aceasta, nu din filială recunoştinţă, ci doar ca relevare a unei stări de fapt: nu pot să încep şi să finalizez nici o piesă de teatru decât împrospătându-mi forţele de mireasma inexplicabilă a Fălticenilor.
Poate cei care au rămas mereu să locuiască aici nu realizează la adevărata ei dimensiune nevoia noastră „patologică” de Fălticeni. Am încercat să scap de această obsesie, măcar parţial, scriind o piesă de teatru despre întemeierea oraşului la 1779. Ana, personaj simbol în”Ţălina”, este destinată de soartă să aducă drept jertfă la temelia firavului târg: „un mormânt pentru trecut şi un prunc pentru viitor”. Prin glasul ei am încercat să justific puterea tiranică pe care o au Fălticenii asupra tuturor celor care au trăit şi şi-au zidit sufletul în zidurile lui. O explicaţie la nivel emoţional, singura care de fapt poate fi dată asupra acestui mister absolut: Fălticenii.
„Blestem, cu blestem de foc, să nu vă uitaţi niciodată leagănul în care aţi crescut, ori încotro vă va răspândi vântul sorţii, pentru că acest târg s-a întemeiat ca să ţină locul Cetăţii de scaun a Domnului Ştefan cel Sfânt vândută de spurcaţii păgâni împăratului papistaş. Şi să nu aveţi tihnă până ce Suceava nu se va întoarce în trupul sfinţit al bietei Moldove”.
NICULINA PRUNDEANU
Noiembrie 1990
500 ani de atestare documentară a oraşului Fălticeni

___________________________________________________________________________________________

VASILE G. POPA sau Calvarul înălţării în sine
– Ce faci matale acolo, Prundeanu?
– Nimic, tovarăşe profesor…
Un zâmbet amuzat precede replica spusă cu glas blând, ca o confesiune, întregii clase:
– Eleva Prundeanu are dreptate. Nu face nimic, adică nu e atentă la lecţie. Gândul ei zboară undeva departe, dincolo de zidurile şcolii…
Nici o stridenţă în glas, nici o explozie de orgoliu profesoral rănit. Un tact desăvârşit, care ne determină să acceptăm dojana fără ca mecanismul răzvrătirii să se declanşeze fie şi numai în subconştient. Încep să râd şi răspund cu seninătate:
-Vă rog să mă scuzaţi, nici nu mi-am dat seama
că…
– Nu-i nimic. Ia loc, dar încearcă să fii atentă, chiar dacă afară primăvara e aşa îmbietoare.”
Asta a fost tot. Ba nu, greşesc, a fost doar o picătură dintr-o mare de TOT. Eram în clasa a IX-a sau a X-a (I969 – 70). NU îmi amintesc ce oră aveam atunci. De germană? De franceză? Domnul Popa ne uimea pentru că era disponibil oriunde cineva trebuia să fie înlocuit pe neaşteptate. Poate că nu era aşa, dar aveam impresia că poate preda orice. Iar lucrul cel mai ciudat era că noi sesizam această erudiţie aproape ca pe un defect. Strania percepţie provenea mai mult ca sigur din faptul că având o asemenea cultură se lăsa dat la o parte şi accepta statutul de cantitate neglijabilă. Aşa credeam noi atunci, pentru că nu ştiam motivele reale.
Într-o zi ne-a povestit cum l-a descoperit pe Labiş, ce demnitate avea copilul când, după titlul unei poezii, rostea cu glas apăsat „De mine!”. Aşa am aflat de existenţa cenaclului literar din Fălticeni „Eugen Lovinescu”, pe care îl conducea domnul Popa. Noi nu ştiam că în acte erau trecute alte nume, neostracizate. Percepem doar starea de fapt, neavând cunoştinţă că participam la o realitate cu faţă dublă. Nici atmosfera de cenaclu nu ni se părea deosebită. Nu ne mira prezenţa la cenaclu, ca poet, a domnului preot Gavrilescu, deşi la şcoală nu ni se vorbea de religie. Consideram normal ca în locul unde se întâlneau „bolnavii de literatură” să fie un aer boem. Nu şoca pe nimeni faptul că, de exemplu, adolescentul Dan Dascălu citea ciclul de poezii închinate obsesivei Annabel Lee stând cocoţat pe masă cu picioarele în sus şi cu capul în jos. Era vorba de un ciclu replică la poemele americanului Edgar Allan Poe. Dincolo de „teribilisme” exista un respect faţă de valoare, indiferent de vârstă. Păreau lucruri de la sine înţelese. Dar oare erau normale pentru acea vreme?
„De când am plecat în Bucureşti, la facultate, am rămas cu nostalgia cenaclului condus de domnul Popa. Niciodată, la nici un alt cenaclu n-am mai întâlnit atmosfera aceea. Toţi caută să te transforme să-ţi schimbe structura lirică. Ori le accepţi ideile şi mergi pe drumul lor ori eşti ignorat. Domnul Popa te lăsa să creşti, să-ţi găseşti drumul acela care putea fi numai al tău. Nici nu sesizai cât de mult te ajuta să fii tu. De atunci n-am mai reuşit niciodată să mă simt eu însămi.”
Această mărturisire pe care poeta şi colega noastră Elena Ştefoi mi-a făcut-o în anul 1988 e o cutremurătoare dovadă a vocaţiei de întemeietor de talente pe care o avea blândul nostru profesor.
Pentru atât de mulţi pui de oameni domnul V.G. Popa era o lumină de veghe prin întunericul începutului…
Chiar dacă timpurile nu erau normale, domnul Popa îşi asuma riscul să ne creeze un cadru normal pentru devenirea noastră creatoare. Avea un simţ special care detecta la fiecare barierele de autocenzură. Săpa încet, cu migală, sau lovea dintr-un foc, după cum era mai potrivit. Nu se lăsa până când nu pulveriza aceste blocaje definitiv, încă înainte de a afla de cenaclu eu îi încredinţasem un început de roman, despre care aş fi vrut să-i aflu părerea în particular. Eram o fetiţă de o timiditate sufocantă şi nu îndrăzneam să mă dezvălui în public. Domnul Popa a înţeles şi, fără să mă prevină, a vorbit întregii clase (eram în clasa a IX-a) şi m-a „ameninţat” în glumă că va vorbi despre mine tuturor. Mă arunca în groapa cu lei, oferindu-mi drept sprijin zâmbetul lui blajin. Toată sfiala mea a fost obligată să se topească în timp şi să curgă din sufletul meu, lăsându-mă să mă înalţ. N-a fost nevoie să-mi spună mai târziu că micul meu roman nu merită să fie continuat. Am renunţat singură la el şi când mi-a cerut să-i motivez de ce, avea un zâmbet plin de înţelesuri. Domnul Popa nu avea obsesia „capodoperei spontanee”. Descifra în orice amalgam semnele valorii viitoare, dacă ea exista şi avea incredibila răbdare de a o aştepta să izbucnească, dând impresia că el nu face mai nimic, e doar un spectator care are privilegiul să asiste la o minune. Respectul lui religios pentru valoarea umană care caută să se înalţe treptat în sine te facea să înţelegi fără cuvinte, că treci printr-o etapă esenţială. Prin oglinda ochilor lui deveneai un iniţiat care a muşcat din mărul otrăvit al cunoaşterii. Niciodată după aceea nu mai puteai ignora această moştenire. Nu mai depindea de voinţa ta. „Nu scriu pentru că aşa vreau eu, ci pentru că dacă nu aş scrie aş muri”. Concluzia asta înveninată pe care am citit-o în destinul meu, am auzit-o apoi, sub diverse forme, de la foarte mulţi creatori din diverse domenii. Pe colegii mei de cenaclu nici nu-i nevoie să-i întreb. Au fost „clociţi”de harul celui mai uluitor întemeietor de oameni pe care 1-am cunoscut eu vrodată. Atunci când noi, liceenii, ne „ciocneam de câte un profesor ranchiunos, îl comparam involuntar cu domnul Popa. Ce putea justifica aceste conflicte degradante pentru ambele părţi? Probleme de familie, invidia pentru adolescenţa noastră nestrunită în stil cazon, darul beţiei? Sau poate răutatea din sufletele lor? Prin contrast, domnul Popa avea o constantă şi fără margini bunătate, nutrită din înţelepciunea vârstei. Părea o bunătate izvorâtă dintr-o viaţă senină, fără griji.
Târziu după ce terminasem liceul am aflat că făcuse ani grei de puşcărie comunistă, se pare, chiar la hămesitul canal Dunăre-Marea Neagră care înghiţise atâtea vieţi. (De fapt era vorba de închisoarea Aiud, cum am aflat abia în 2003.)
Era deci un veritabil deţinut politic.
Ce putere supraomenească avea domnul V.G.Popa încât a putut nu numai să ierte, dar şi-a luat asupră-şi „pedeapsa” construirii unor destine de oameni adevăraţi?
Mai mult ca sigur convingerea că, prin ei, repetarea coşmarului n-ar mai fi fost niciodată posibilă.
VASILE G. POPA
Scurtă bibliografie

Deşi născut la sute de km de Fălticeni, dl. Vasile G. Popa a devenit fălticenean „prin adopţie”, trăind aici cea mai fertilă, dar şi mai dramatică perioadă a vieţii sale: 1947-1976. A văzut lumina zilei tot în Moldova, în satul Mălureni din comuna Nicoreşti, jud. Tecuci (acum Galaţi) la 23 noiembrie 1912. Ursitoarele nu i-au fost prea blânde, pentru că va rămâne orfan de tată la doar un an şi de mamă la 4 ani. împreună cu sora lui, mai mare cu 2 ani, sunt adoptaţi de fratele tatălui lor. Vasile G. Popa a urmat şcoala primară în satul Fântâni (aceeaşi comună) cu învăţătorul Rău, al cărui exemplu de blândeţe pedagogică i-a fost model toată viaţa, fiind un adevărat balsam pentru sufletul micului orfan. Aici găsim explicaţia destinulului său, care 1-a determinat să se pregătească şi să fie un desăvârşit pedagog.
Respectând dorinţa unchiului său, care vroia să-1 vadă preot, se înscrie la 12 ani la Seminarul Teologic „Sfântul Andrei” din Galaţi. Aici îşi dovedeşte talentul literar şi oratoric, fiind apreciat pentru rezultatele strălucite atât de profesorii Seminarului, cât şi de profesorii liceului „Vasile Alecsandri” (printre care îl remarcă pe fălticeneanul Anton Holban).
Îşi continuă studiile la universitatea din Cernăuţi, la facultatea de teologie şi filozofie, fiind unul din cei mai buni studenţi. Glasul sufletului său îl determină să absolve şi Seminarul pedagogic universitar tot în capitala Bucovinei, alegându-şi ca specialitate secun-dară limba şi literatura română.
Câţiva ani a fost preot (în nordul ţării), dar vocaţia proprie a fost mai puternică. În 1943 dă examen de capacitate pentru o catedră liceală, iar în 1947 devine profesor de limba română şi latină la liceul „Nicu Gane” din Fălticeni. Din 1949, odată cu înfiinţarea cenaclului literar „Mihail Sadoveanu” în Fălticeni, îşi poate manifesta plenar vocaţia de modelator de talente literare. O altă pasiune a sa a fost culegerea folclorului cu metode ştiinţifice, „meserie” în care i-a şcolit pe nenumăraţi elevi ai liceului „N. Gane”. Formidabila erudiţie folclorică a poetului Nicolae Labiş îşi avea bazele în pregătirea pe care şi-a făcut-o ca elev al gimnaziului sub atenta îndrumare a profesorului V.G. Popa (atunci şi director al liceului) şi cu ajutorul cărţilor date spre studiu de către prof. Aurel George Stino (bibliotecar al liceului în acea vreme). Între viitorul poet şi profesorul V. G. Popa s-a legat o prietenie caldă, strivită doar de moartea prea timpurie a lui Labiş.
Prof. V. G. Popa a desfăşurat o activitate extrem de bogată. A colaborat cu Institutul de Ştiinţe Pedagogice, a publicat în ziarele şi revistele vremii versuri, schiţe, note critice şi traduceri. Cercul dramatic al Casei de cultură şi al Sindicatelor învăţământului, condus de el, a obţinut premii până în faza republicană. În 1957 a fost distins cu titlul de „Evidenţiat în munca culturală de masă”. Erau însă timpuri stranii, când realitatea ieşise din matca ei firească. Intuind deriva valorilor, profesorul V. G. Popa îşi dublează studiile, reluând între 1956-1960 postura îndrăgită de student, de astă dată la cursuri fără frecvenţă, absolvind şi Facultatea de filologie a Universităţii din Bucureşti. Zadarnic. Prea multele-i studii au vexat, se pare, una din mărimile alfabetice ale momentului. În urma unui denunţ, profesorul V. G. Popa este aruncat în închisoare la Aiud, alături de poetul Vasile Voiculescu. Eliberat în 1964 prin decretul de graţiere a deţinuţilor politici, V. G. Popa nu mai este primit în învăţământ, fiind obligat să lucreze pe post de contabil la Gostat Şoldăneşti. Foştii săi elevi au luptat ani de zile cu politrucii Secţiei de propagandă Suceava, până au reuşit să-1 readucă în liceu ca profesor fără catedră. Până la ieşirea la pensie a mai avut bucuria de a fi din nou în mijlocul elevilor pe care i-a iubit mereu şi de a conduce (în fapt nu şi în acte) cenaclul fălticenean, devenit Cenaclul „Eugen Lovinescu”. Înainte de a împlini măcar 64 de ani a murit, neapucând să-şi vadă tipărită ultima carte pentru copii „Fata noastră” şi nici monumentala culegere de folclor la care a lucrat, împreună cu elevii săi, peste 20 de ani. Cuprinzând un material iniţial de peste 2000 de pagini (adunat din circa 30 de localităţi în jurul Fălticenilor) care a fost selectat foarte riguros din miile de pagini culese de el şi de elevi, culegerea de folclor a profesorului V. G. Popa a rămas în manuscris. În anul 1983 abia, o parte din ea a văzut lumina tiparului la Editura Minerva sub numele de „Folclor din Ţara de Susu”, într-o ediţie îngrijită şi prefaţată de Maria Luiza Ungureanu. Alte lucrări şi monografii în manuscris îşi aşteaptă editorul providenţial, care să le scoată la lumină, pentru a încălzi sufletele miilor de elevi care au fost formaţi ca intelectuali, ca scriitori şi ca oameni de cel care a fost inegalabilul pedagog şi profesor Vasile G. Popa, un om care s-a jertfit mereu pentru ceilalţi, lucrând cu trudă la pregătirea unei societăţi care să semene cu idealul creionat atât de frumos în rugăciunea finală a Acatistului Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului.
„Ocroteşte-ne pe noi cu atotputernicul tău Acoperământ şi cere de la Dumnezeu Fiul tău să dea păstorilor noştri sfinţenie, ca să privegheze şi să ocârmuiască sufletele noastre; ocârmuitorilor de oraşe înţelepciune şi putere; judecătorilor, dreptate şi necăutare la faţă; învăţătorilor, minte şi smerită înţelepciune; soţilor, dragoste şi înţelegere celor mâhniţi, răbdare şi bucurie duhovnicească; neînfrânaţilor, înfrânare; şi nouă tuturor, duhul înţelepciunii şi al cucerniciei, duhul milostivirii şi al blândeţii, duhul curăţiei şi al dreptăţii”. Un om – exemplu pentru noi de a-i continua opera de zidire a umanităţii creştine din noi şi din ceilalţi.

 

 

Anunțuri

4 răspunsuri la „Întoarcerea fiului risipitor

  1. Pingback: Niculina Prundeanu aduce acasă fiul risipitor « CRONICA DE FĂLTICENI·

  2. Pingback: Întoarcerea fiului risipitor – „LUMINĂ DE LUNĂ” « Cronica de Fălticeni·

  3. Buna ziua!
    Va multumesc pentru stradania depusa in studierea tuturor aspectelor din articolele semnate N.P. Sunt tot un tecucean stabilit in orasul Dvs., un motiv de bucurie in plus in lecturarea randurilor despre profesorul incercat V.G.Popa. Sper sa mai citesc astfel de materiale care intaresc constiinta si constienta locala. Mult succes!

    Cu stima si admiratie,
    constantin doina.

    Apreciază

Introduceti anuntul dumneavoastra

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s