Arhive categorie: Religie

Peste 10.000 de ortodocși pe stil vechi din zona Fălticeni au sărbătorit Botezul Domnului

boboteaza-stil-vechi-falticeni-9

Ciclul sărbătorilor de iarnă se apropie de sfârșit și pentru ortodocșii de stil vechi. Ei au sărbătorit astăzi, 6/19 ianuarie, Boboteaza, al doilea praznic din noul an calendaristic. În cele peste 40 de biserici și mănăstiri din zona Fălticeni astăzi au fost oficiate slujbe în cinstea Botezului Domnului, zi în care firea apelor s-a sfințit, după cum spune tradiția bisericească.

După Sfânta Liturghie, preoții au săvârșit rânduiala cuvenită pentru slujba Aghiazmei Mari. Slujba este specială şi cuprinde citiri din paremiile Vechiului Testament, Apostol şi Sfânta Evanghelie, precum şi a unor rugăciuni speciale alcătuite de Sfântul Sofronie Patriarhul Ierusalimului.

Numeroși creștini au sărbătorit Boboteaza la Mănăstirea Slătioara

Pelerini din toată țara au venit în număr mare la Mănăstirea Slătioara, sediul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Locașul s-a dovedit neîncăpătoare pentru cei peste 1.000 de creștini veniți din toată țara la marea sărbătoare și totodată să se închine la moaștele Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul.

Aici s-a oficiat Liturghia Arhierească, urmată de slujba Aghiazmei Mari.

La Fălticeni peste 600 de familii, ce figurează în registrele celor două parohii ortodoxe pe vechi, Biserica cu hramul ”Sfântul Dimitrie”, din Țarna Mare, cât și la Catedrala ”Sfinții Împărați Constantin și Elena”, aflată în vecinătatea cartierului 2 Grăniceri, au celebrat cum se cuvine praznicul împărătesc, slujba fiind oficiată de protoiereul Sebastian Mogârzan.

7 cruci, 7 vase cu grâu încolțit, orhidee și ramuri de măr înflorit

Ca și în anii din urmă, de Bobotează oamenii din parohia Catedralei au creat șapte cruci din blocuri de gheață scoase din apa Șomuzului. Au trudit o zi întreagă, dar efortul s-a meritat. Trei cruci tronează deasupra unei mese ornată cu un suport pentru Sfânta Evanghelie, realizat tot din gheață. Picioarele de susținere sunt, de fapt, patru cruci cu dimensiuni identice.

Pe masă și pe brațele crucilor sunt așezate în total șapte ghivece cu grâu proaspăt încolțit, dar și vase în care se află orhidee. Cea mai surprinzătoare apariție este un vas plin cu ramuri de măr înflorit.

Spre finalul slujbei pentru Aghiazma Mare, un moment aparte l-a reprezentat eliberarea unui număr de 7 porumbei, în trei rânduri consecutive.

Mâine va fi o nouă zi însemnată pentru spiritualitate, sărbătoarea închinată Sfântului Ioan Botezătorul.

Potrivit datelor statistice, în zona Fălticeni sunt peste 10.000 de ortodocși care țin calendarul iulian (pe stil vechi).

Rudy Hodl

Reclame

Pastorală la Naşterea Domnului Iisus Hristos: Dumnezeu așteaptă permanent îndreptarea noastră

sfințire-poarta-rădășeni-1

Iubiţi fii duhovniceşti,

„Când a venit plinirea vremii, scrie Sfântul Apostol Pavel, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie – din Sfânta Fecioara Maria (n.n.) – ca să dobândim înfierea” (Gal. 4,4-5). „Plinirea vremii” înseamnă ajungerea lumii Vechiului Testament la capătul drumului trăirii vieţii în păcate, adică în totala stare de înstrăinare de Dumnezeu, o viaţă apăsată şi zdrobită de mustrarea tainică a cugetului, a conştiinţei; ajunsă în această stare sufletească „şi-a venit în sine”, fiind cuprinsă de dorinţa arzătoare de a se întoarce şi a se apropia de Dumnezeu părăsind starea de păcătoşenie; astfel a dobândit conştiinţa că pacea sufletească omul o poate avea numai atunci când sufletul său „se odihneşte în Dumnezeu”, cum spune Fericitul Augustin în Confesiunile sale, prin împlinirea voii lui Dumnezeu.

Dumnezeu aşteaptă permanent îndreptarea noastră, părăsirea păcatului, „care grabnic ne împresoară” (Evr. 12,1). El vrea, dar nu ne sileşte; Dumnezeu respectă libertatea noastră, de a voi sau a nu voi, chiar şi atunci când libertatea noastră alege răul; Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, chiar dacă noi Îl părăsim; El ne dă permanent nenumărate prilejuri şi posibilităţi ca noi să părăsim păcatul şi să ne îndreptăm către El, izvorul vieţii şi al nemuririi, să ne apropiem de El, să ne unim sufleteşte cu El, împlinind voia Lui.

„Dumnezeu”, spune proorocul Iezechiel , „nu vrea moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă la calea Sa şi să fie viu” (Iezechiel 33,11).

Această stare nefericită a înstrăinării omului de Dumnezeu, proorocul Isaia o arată prin cuvintele: „Am ajuns ca unii peste care Tu de multă vreme nu mai stăpâneşti şi care nu mai suntem chemaţi cu numele Tău. Dacă ai rupe cerurile şi Te-ai pogorî, morţii s-ar cutremura!” (Isaia 63,19). Este strigătul omului ajuns la capătul drumului vieţii trăite fără Dumnezeu, „strigătul din adâncul sufletului” cum glăsuieşte proorocul David (Ps. 129,1).

 

Iubiţi credincioşi,

Timpul naşterii cu trup a Fiului lui Dumnezeu este consemnat de istorie: „în zilele Cezarului August”, locul: oraşul Betleem, sălaşul pentru a înnopta: o peşteră (Luca 1,1-4) leagănul pentru Prunc: o iesle (Luca 2,12). Deasupra acestui sălaş cu totul sărăcăcios  „mulţime de oaste cerească – pe bolta cerului (n.n.) – laudă pe Dumnezeu zicând: Slavă întru cei de sus Lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bună voire” (Luca 2,13-14). Smerenia şi slava Fiului lui Dumnezeu, care S-a născut cu trup, s-a împletit şi în acest moment din istoria mântuirii neamului nostru omenesc.

Faptul naşterii Fiului lui Dumnezeu cu trup este menţionat de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan prin cuvintele: „Cuvântul s-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 12,14). „Cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1). Cuvântul era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume (Ioan 1,9). Acest adevăr este mărturisit de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12).

Noi urmăm Domnului nostru Iisus Hristos împlinind poruncile Lui, care sunt lumină pentru trăirea vieţii noastre creştine (Ps. 118,105; II Petru 1,19). Urmăm lui Hristos luându-ne crucea (Mc. 8,34), povara lepădării de sine, de egoism, de felul trăirii vieţii numai pentru sine şi nu şi pentru aproapele ajutându-l atunci când se află în lipsuri; în necazuri, urmăm pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos care este lumina lumii atunci când „lucrăm adevărul” (Ioan 3,21), adică atunci când trăim viaţa noastră creştină călăuziţi de învăţătura credinţei aşa cum am primit-o prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei.

 

Drept măritori creştini,

Fiul lui Dumnezeu născându-se cu trup, spune Sfântul Evanghelist Ioan, „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1,11-12).

Oamenii, unii, nu L-au primit chiar începând cu momentul naşterii Lui – cum a fost de exemplu Irod; Sfânta Fecioară Maria, însărcinată, gata să nască pe Fiul lui Dumnezeu, n-a fost primită să găzduiască într-o casă de om din Betleem, ci au fost nevoiţi să găzduiască într-o peşteră, într-un staul de animale; Fiul lui Dumnezeu, născut cu trup, a fost batjocorit şi răstignit; după Înălţarea Sa la cer, persoana şi învăţătura Sa au fost lepădate ca un rău, iar cei care au crezut şi L-au urmat, au fost prigoniţi timp de trei secole; după libertatea trăirii şi mărturisirii credinţei creştine, aduse de Sfântul împărat Constantin, dispreţul şi lepădarea de persoana Fiului lui Dumnezeu şi învăţătura evangheliei Sale au rămas până astăzi o permanenţă, fără ca această stare de lucruri, „porţi ale iadului”, să poată birui Biserica lui Hristos (Matei 6,18) care este „stâlpul şi temelia adevărului” (I Timotei 3,15).

Cei care au primit în sufletele lor pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, Dumnezeu-Cuvântul, au primit putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, iar cea mai mare demnitate pentru persoana umană este ca ea să poarte numele de fiu al lui Dumnezeu; această putere ne este împărtăşită prin Sfintele Taine ale Bisericii, îndeosebi Taina Pocăinţei şi cea a Împărtăşaniei. Cei care L-au primit în sufletele lor pe Mântuitorul, Lumina lumii, au primit lumina minţii şi a inimii creând opere de artă şi cultură nemuritoare, care au darul de a înnobila sufletul omului. Cultura şi arta Europei au ca izvor şi pecete Evanghelia Mântuitorului, Lumina lumii, şi aceste două harisme ajută şi ele la realizarea menirii omului: dobândirea asemănării cu Dumnezeu, viaţa de sfinţenie.

Omul, pentru a ajunge la plinătatea menirii sale, are nevoie de educaţie şi de dobândirea de cunoştinţe corespunzătoare acestei lucrări; educaţia şi dobândirea cunoştinţelor încep din copilărie, în familie, şi continuă pe băncile şcolii de toate gradele; predarea religiei în şcoală este un drept al fiecărui elev; a refuza participarea la ora de religie înseamnă a-L refuza pe Dumnezeu, Creatorul şi Lumina lumii.

Viaţa omului trăită fără lumina lui Hristos, învăţătura Evangheliei Sale, este o viaţă trăită în întuneric, întunericul păcatului necunoaşterii lui Dumnezeu care înseamnă moarte, moartea sufletului. „Plata păcatului este moartea” (Rom. 6,23), dar şi moartea trupului (Rom.6,21) înainte de sorocul rânduit de Dumnezeu, o moarte de multe ori tragică.

Nu orice moarte tragică este urmarea păcatelor. În cazul unei morţi tragice nu avem dreptul să judecăm pe cel mort, ci avem datoria să luăm aminte la noi înşine, sporind râvna, strădania, de a nu ne lăsa prinşi în mrejele păcatelor, să ne îndreptăm cât mai des către scaunul de spovedanie pentru a primi iertarea păcatelor noastre dobândind bucuria mântuirii.

Rog pe Bunul Dumnezeu să Vă binecuvânteze cu sănătate şi bucurie sfântă în petrecerea sfintelor sărbători ale Naşterii şi Botezului Domnului; Noul An să vă fie cu bună sporire în cele de folos pentru noi şi semenii noştri.

Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,

† Pimen

Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

Slujbă arhierească la Așezământul Sfântul Andrei din Fălticeni

Sute de credincioși din Fălticeni și localitățile învecinate au luat parte luni, de sărbătoarea Sfântului Andrei, la liturghia oficiată de IPS PIMEN Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, alături de preoți și diaconi din Protopopiatul Fălticeni.

În cuvântul de învățătură, Arhiereul le-a vorbit celor prezenți despre mărturisirea credinței și rânduielile de trăire a credinței. “Binecuvântarea lui Dumnezeu a fost aceasta, că noi românii ne-am format ca popor odată cu primirea cuvântului Sfintei Evanghelii, vestit de Sfântul Apostol Andrei. Așa ne-am format, treptat, treptat, adăugând fapte bune, fapte de milostenie, și îndeplinind toate rânduielile bisericești. Omul lucrează și pentru suflet și pentru trup. Cât timp lucrează omul pentru trup, el se gândește și la suflet și la poruncile lui Dumnezeu. Și ne-am format sufletește, ca oameni și ca fii ai Bisericii, sub povața permanentă a cuvintelor Sfintei Evanghelii vestite de Apostolul Andrei. Profilul trăsăturii noastre sufletești ca popor român, popor creștin, sunt cele care ne-au format aceste virtuți, sunt cele care le-au trăit înaintașii noștri. Astăzi, de multe ori, oamenii nu mai înțeleg niște forme de mărturisire a credinței, niște rânduieli de trăire a credinței. Ele par omenești, sunt omenești, dar sunt înduhovnicite, sunt sfințite de cuvintele Sfintei Evanghelii”.

Arhiepiscopul PIMEN este prezent an de an la hramul Aşezământului de asistenţă socială „Sfântul Apostol Andrei“, fiind și cel care în anii ‘90 a dat binecuvântare pentru ridicarea bisericii şi a unui cămin pentru bătrâni. Lucrările s-au încheiat în anul 2007, când a avut loc o inaugurare parţială. În funcţionarea aşezământului, un ajutor deosebit este oferit de Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor.

Ziua de pomenire a Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, a adunat credincioși în toate bisericile din Fălticeni.

Alex Săvescu

Omul se tratează în spital și se roagă în Biserică

religie„Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?”

(Ioan 12,5)

Societatea arhaică românească a funcționat multă vreme după tiparul potrivit căruia biserica (spațiul liturgic) avea rolul de nucleu al comunității, iar preotul, ca autor al actelor de cult, era văzut într-o multitudine de alte ipostaze: mentor, învățător, moderator, purtător de cuvânt etc. În societatea actuală secularizată, unde aceste ipostaze sunt asumate de diverse persoane calificate – și nu e rău -, există tendința de a i se nega preotului până și acel minim rol liturgic de care se bucură în virtutea hirotoniei. Actele liturgice care stau ca mărturie a intervenției binefăcătoare a lui Dumnezeu în viața omului – Botez, Mirungere, Împărtășanie, Spovedanie, Cununie, înmormântare –  sunt astăzi considerate ritualuri depășite, caracteristice unor vremuri îndepărtate. Preotul este văzut ca un simplu funcționar, care prestează niște servicii mai mult sau mai puțin inteligibile, iar Biserica e percepută ca o instituție parazitară ale cărei merite nu mai încântă pe nimeni.

În contextul tragediei de la clubul „Colectiv” din București, au apărut în spațiul public o serie de „lideri de opinie” care pun într-o relație antitetică două instituții atât de necesare omului: Spitalul și Biserica. Într-un fel sau altul, Biserica este numărată printre autorii morali ai acestui cumplit eveniment, alături de corupția din societatea românească. Nu este deloc întâmplător că cei care susțin că sunt prea multe biserici în detrimentul spitalelor sau școlilor, sunt cei care de fapt neagă cu totul utilitatea și sensul unui locaș de cult. Sunt cei care nu participă în niciun fel la viața spirituală a comunității, și deci nu sunt în măsură să decidă sau să aprecieze nevoile comunităților de credincioși. O biserică, însă, este locul în care o comunitate se adună pentru rugăciune. Fiecare comunitate de credincioși are nevoie de un locaș de cult. Numărul comunităților va determina numărul de biserici. Numărul de comunități va spune câte biserici sunt necesare. Nu s-ar construi dacă nu ar exista o nevoie reală. Nu s-ar construi altele dacă ar fi prea multe.

Omul se tratează în spital și se roagă în Biserică. În timp ce un pacient intră în sala de operație, mare parte din rudele și cunoscuții săi intră în biserică să-și plece genunchii și inimile înaintea lui Dumnezeu, pentru a cere ajutor. Se pot verifica situații dramatice în care medicul specialist, care are de făcut o intervenție chirurgicală dificilă, invită membrii familiei sau prietenii pacientului să-i susțină demersul medical prin rugăciune în capela spitalului. Modelul de viață al Sfinților tămăduitori fără de arginți dovedește că între actul de rugăciune și actul medical este o afinitate, o relație strânsă, nicidecum contradicție.

Cuvintele memorabile ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre Biserică lămuresc pe deplin rolul acesteia  de „spital al sufletelor”, având în vedere că orice meteahnă fizică are o rădăcină  în suflet: „Nimic nu face viața mai frumoasă decât bucuria de a simți că facem parte din Biserică. În Biserică, oamenii curați dobândesc bucuria, cei supărați, liniștea, iar cei mâhniți, bucuria. În Biserică, cei chinuiți află mângâiere, iar cei obosiți află odihnă. Domnul spune: Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Ce se află pe lumea aceasta mai dorit și mai frumos decât aceste cuvinte? Domnul te cheamă în biserică la un prânz bogat. Te ia de la chinuri la odihnă și de la necazuri la mângâiere. Te scapă de povara păcatelor tale. El vindecă supărarea și tristețea prin bucurie.”[1]

În amalgamul de articole și comentarii din presă și mediul online, care conțin atacuri virulente la adresa Bisericii, nu se caută și nu se creează soluții, ci confuzii. În orașele din țările vest-europene există câte un monument religios emblematic pentru fiecare comunitate. El devine simbolul prin care se identifică orașul sau comunitatea, fiind totodată și un important centru de pelerinaj sau punct de atracție turistică. Dacă aceste monumente sacre corespund exigențelor religioase ale comunității, nimeni nu poate contesta faptul că spitalele și clinicile din vestul Europei sunt din ce în ce mai căutate, pentru dotarea de care dispun și performanțele medicilor. Aceasta dovedește un echilibru în aprecierea rolului fiecăreia dintre cele două instituții și că mentalitatea creștin – eclesială n-a dispărut din mediul apusean.

Pe de altă parte, multe din bisericile românești sunt construite cu mult înainte ca România să existe ca stat unitar, în urmă cu 600-700 de ani. Ele sunt numărate de fiecare dată când se vehiculează suma de 13000 biserici ortodoxe în România. Asta înseamnă că se adaugă ce s-a muncit și s-a finalizat de mult cu ce s-a făcut în ultimii 25 de ani. În orice caz, dacă avem și biserici și spitale și școli, înseamnă că avem o populație activă.

Dacă școlile sau spitalele din anumite zone se pot închide din lipsă de personal și resurse, nu același lucru e valabil și pentru biserici. O biserică e destinată slujirii lui Dumnezeu și oamenilor, iar la baza inițiativei ctitoricești stau întotdeauna rațiuni spirituale, liturgice, nu economice sau instituționale. O biserică poate ființa și într-o zonă săracă din punct de vedere al demografiei și resurselor, iar liturghia duminicală se poate efectua chiar și cu un număr minim de credincioși. În această privință stau ca exemple schiturile izolate sau bisericile din comunități parohiale  reduse, care dăinuie în ciuda vitregiei vremurilor. În schimb spitalele impun necesități financiare constante și cer dotări specifice destul de greu sustenabile pentru un buget local limitat. Așadar, cheltuielile de întreținere și de funcționare ale unui spital sau școli sunt incomparabile cu cele ale unui locaș de cult.

Nimeni nu poate, însă, explica rațional și concret cum este afectată construcția de spitale prin ridicarea de locașuri de cult, cea mai mare parte a acestora beneficiind de sprijinul financiar al comunităților parohiale, iar nu de bugetul local. Consiliul parohial al fiecărei biserici, în cadrul căruia preotul are doar rolul de organ executiv, decide necesitățile urgente și de perspectivă ale locașului de cult și, totodată, stabilește și modalitățile de colectare a fondurilor necesare.  În ce privește salarizarea preoților și acuzația potrivit căreia aceștia nu plătesc impozite, se poate preciza că preotul primește de la buget o parte din bani, iar de la parohie își completează veniturile până la suma prevăzută în schema de salarizare. Atunci când plătește impozitele o face pe toata suma, adică plătește Statului, mai mult decât primește.

Referitor la donațiile pe care credincioșii le oferă Bisericii din prea plinul inimii, donații care scandalizează pe mulți și alimentează numeroase speculații, invocăm aici un episod din Evanghelia după Ioan, în care gestul de recunoștință făcut de Maria, pentru învierea fratelui său Lazăr, a scandalizat pe Iuda Iscarioteanul. Pentru simplitatea și claritatea mesajului, redăm textul ca atare: „Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.” (Ioan 12, 3-8)

Pr. Tudorel Neculau

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții. Cuvinte de folos, trad. de Spătărelu Cristian şi Filioreanu Daniela, 2007, pag. 34.