Info Magazin

Fabricile de sifon din Fălticeni

În Fălticeni au existat câteva fabrici de apă gazoasă. Interesat e că titulatura pompoasă de fabrică s-a transformat în cea de atelier odată cu instaurarea regimului aşa zis comunist, deoarece vechiul nume amintea de proprietatea capitalistă, pe când atelierul era legat de muncitorime.

Desigur, stăpânul atelierului continua să fie exploatator, dar având în vedere că exploataţii erau în număr de 1-2 maximum 3, situaţia era acceptabilă (până la momentul dat). De remarcat că proprietarul muncea cot la cot cu subalternii săi.

Existau fabricile de sifon Bacalu, pe str. Ipătescu (fostă Butnari), Simon (pe str. Botoşani), Moscovici (str. Reg. 2 Grăniceri) şi Burchis (temporar) – pe str. Butnari.

Relaţiile dintre sifonari erau în general amicale, fiecare având anumite restaurante şi alte localuri pe care le aprovizionau, precum şi clienţi particulari teritoriali.

Fabrica Bacalu, spre deosebire de celelalte care erau manipulate manual în procesul de amestec al apei cu cantitatea necesară de acid carbonic din care rezulta apa gazoasă, denumită sifon, avea un motoraş care punea în funcţie mecanismele respective.  

Cunosc, desigur unele amănunte legate de fabrica Bacalu deoarece stăpânul era tatăl meu. El se pricepea la toate, Cei doi lucrători de bază se ocupau cu umplerea sifoanelor şi transportul lor la locurile de desfacere. Tata însă avea grijă ca inventarul fabricii să fie în permanenţă în funcţie. El repara sticlele de sifon, înlocuind garniturile, ţevile, capetele sifoanelor, funcţionarea motorului şi asigurarea unei concentraţii normale de acid carbonic, sănătatea şi aprovizionarea cailor.

De asemenea, dădea o mână de ajutor la umplerea sifoanelor şi a limonăzilor în orele sau sezonul de vârf. El nu se ruşina să se urce şi pe căruţă şi să ducă marfa când comanda era urgentă. Tata, un om de 165 cm înălţime avea vreo 62 kg şi muncea de dimineaţa de la ora 7 până seara, oricât de târziu era nevoie.

Nu ţin minte să se fi plâns vreodată de vreo boală, deşi lucra în mediu umed şi în fabrică – unde se găsea 10-12 ore pe zi – era pe jos asfalt în loc de duşumea. A ieşit la pensie la vârsta de 70 de ani şi atunci am aflat că suferă de hipertensiune arterială, diabet, arterită obliterantă.

În anul 1953 a fost obligat să predea atelierul (fabrica) la Cooperativă şi a fost reţinut ca responsabil, ducând în continuare exact aceeaşi muncă. A murit la vârsta de 80 de ani, fie-i memoria binecuvântată!

Articol publicat de Dr. Otto Bacalu, în cartea „Pagini din trecutul evreilor: Fălticeni aduceri aminte”

Otto Bacalu (medic, publicist la „Viața noastră” și „Revista mea”), s-a născut pe data de 27 ianuarie 1922.

Alex Săvescu / 30 ianuarie 2021

Sifonăria de pe strada Ana Ipătescu văzută de caricaturistul Doru Axinte