Măsuraţi în timp, doar patru ani despart naşterea puiului de cerb de sub obcina Stânişoarei de cea a editorului monumentalei Opera Magna. Asocierea cu bătaie lungă a Poetului cu cel mai devotat şi statornic editor al creaţiei sale aduce cu sine un duo legendar şi in acelaşi timp actual. Cei doi nativi din decembrie (Labiş, născut într-o noapte de sfântul Andrei iar Nicolae Cârlan la mijloc de Undrea) au fost înzestraţi cu darurile făuritorilor şi apărătorilor frumosului la fruntariile vieţii.

Ştiu eu, mama mi-a zis că mă nasc într-o zodie bună/ ea mă vedea cum în şa voi sălta/… Şi-n goană nebună vedea de pe-atunci cum răsună/ Tropotul greu şi mereu al galopului meu.

Nu un tramvai numit dorinţă, ci un tramvai numit moarte (Accident? Crimă? Omul negru?) a pus capăt unei existenţe ce stătea lucid sub însemnul am două zeci de ani şi încă unul/ n-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii. Cu aceeaşi febră lăuntrică a ecranului liric din Primele iubiri, Nicolae Cârlan îşi alege, după chip şi asemănare, idolul. Steaua polară a luptei cu inerţia i-a încălzit sufletul. La kilometrul zero al inimii a început întâia şi constanta din primele iubiri: creaţia labişiană. Ameţitor balans! Admiraţie pentru viaţa curmată la 21 de ani, (din care şapte ani de slujire a versului). Labiş, poetul adolescenţei eterne (Emilian Marcu) şi al maturităţii depline. Emulul îi visează viaţa şi-i trăieşte visele hrănindu-se din poezia sa. Moartea căprioarei şi Albatrosul ucis. Dialog cu sinele. Trăire empatică. Şi întâmplarea fericită care a permis intrarea în sanctuarul Poetului, în laboratorul de creaţie, întărindu-i ideea că Labiş este un mare poet al veacului douăzeci. Profesorul, devenit custodele Fondului Documentar – Memorial „Nicolae Labiş” de la Muzeul Sucevei, investit paznic al comorii ascunse (printr-o întâmplare fericită a destinului, arhiva cu manuscrisele lui Nicolae Labiş  fusese depusă aici de familie – părinţii, Eugen şi Profira, fiicele, Margareta şi Dorina), transformă admiraţia muzeografului în devoţiune. Nicolae Cârlan cercetează argumentând rolul de buzdugan al generaţiei ce desferecă porţile pentru şaizecişti. Şi rând pe rând, sporeşte bibliografia poetului.

Începând din 1965 (culegerea omagială Nicolae Labiş) îndeplineşte parcă un legat testamentar contribuind la neuitarea şi nemurirea poetului. Din 1969, Concursul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş” devine o permanenţă de peste 46 de ani. La a patruzecea aniversare a poetului, are loc inaugurarea Casei Memoriale „Nicolae Labiş”. Este rodul truditorului, a  gândului şi al faptei celui ce trăieşte şi retrăieşte prin fratele mai mare pe care-l respectă şi admiră. În 1985 apare prin osârdia lui Gheorghe Tomozei şi Nicolae Cârlan Albumul  memorial Nicolae Labiş. În 1993 depune osârdie tot alături de Gheorghe Tomozei pentru publicaţia jubiliară purtând numele poetului.

Pe altă linie de idei, în Anuarul Muzeului Judeţean, Un vis întrerupt – Nicolae Labiş (1977) şi Mărturii epistolare inedite referitoare la Nicolae Labiş (1984) vor fi urmate de grija pentru a vedea lumina tiparului a manuscrisului profesorului V. G. Popa  Nicolae Labiş, folclorist (împreună cu Adrian Cocârţă). Şi contribuţiile sporesc.

1998 – Virtuţi şi virtualităţi poetice în manuscrisele lui Nicolae Labiş; 2002 – Lupta cu inerţia la timpul prezent; 2005 – Dincolo de fruntariile poeziei (proză şi dramaturgie); Doină întârziată (versuri inedite); 2007 – Traduceri; 2009 – Corespondenţa lui Nicolae Labiş; editarea împreună cu universitarul Mihai Iacobescu a cărţii profesorului V. G. Popa – Nicolae Labiş elev la Fălticeni. Cu largi disponibilităţi pentru istoria literaturii şi fenomenul literar în ansamblu, cultul pentru Labiş rămâne predominant. Simbioză şi osmoză. Frate de cruce, mezinul apără moştenirea celui plecat pe tărâmul celălalt.

Suprema dovadă: în 2013, un eveniment editorial excepţional: Opera Magna. Un tom masiv de aproape 1300 de pagini. Demers laborios. Muncă de benedictin. Acribia celui ce face efortul ştiinţific al editării academice, sistemice şi sistematice, cu un profesionalism exemplar. Nicolae Cârlan este meticulos făcând arheologie poetică în zestrea labişiană, valorificând manuscrisele cu rigoare filologică, conectând poetul „deplin exprimat” (George Călinescu) la contemporaneitate. O datorie de conştiinţă şi un act recuperator.

2015 un alt eveniment de anvergură la sărbătorirea a 80 de ani: Poezii inedite (addenda la Opera Magna) aduc în atenţie fărâme de material poetic valoros. Asocierea cu Perpesicius, cercetătorul manuscriselor eminesciene, nu este exagerată. Modelul Perpesicius pentru integrala Eminescu ce cuprinde şi moloz la modul artistic, brut şi neprelucrat, evidenţiază carate şi splendori în labirintul manuscriselor. „Am adus în lumină inedite (poezii ocazionale – comandate sau nu, – proiecte (virtuale), variante, versiuni, eboşe, crochiuri, bruioane, exerciţii şi chiar molozuri…” – pe scurt, arhivă literară din domeniul travaliului creator. Poezii sau texte poetice, ne avertizează cu seriozitate cercetătorul literar şi editorul. Moştenire fabuloasă, Poezii inedite… completează Opera Magna nu doar ca un apendice, ci ca o dovadă a necuprinsului labişian. Explorând tărâmul tinereţii fără bătrâneţe, îşi împlineşte visul, introducând în circuitul naţional marea poezie şi argumentând locul lui Nicolae Labiş în arealul literaturii române.

Iar Nicolae Cârlan, „călărind pe un Pegas cu şapte inimi” (Ion Ţicalo) retrăieşte era entuziasmului dovedind că Poetul nu a putut fi nici ucis, nici uitat. Este cunoscut că moartea poetului poate aduce după sine, nemurirea poeziei. Flacăra vie a acesteia iradiază şi reaprinde mitul Nicolae Labiş, înveşnicindu-l.

Iar Nicolae Cârlan, paznic de far al marii poezii, surâde fericit de marea împlinire a visului său. În contemporaneitate şi în posteritate.

Mioara Gafencu