Dintre toate străzile care străbat oraşul Fălticeni, una s-a remarcat de-a lungul timpului. Era nu doar cea mai animată, ci și cea mai reprezentativă și frumoasă stradă. Un loc de promenadă pentru cei tineri sau cei trecuţi prin viaţă.

A fost şi rămâne strada care a purtat numeroase nume, începând cu „Strada Mare”, „Strada Carol al II-lea”, „Strada Regele Mihai I”, „Uliţa Mare” până la denumirea din zilele noastre „Strada Republicii”.

În ceea ce priveşte numele pe care îl poartă acum, s-ar părea că nu va fi şi ultimul, deoarece există iniţiative la nivelul administraţiei locale ca această alee pe care au păşit domnitorii Grigore Al. I. Ghica, Al. I. Cuza şi Regele Carol I şi Regina Maria să-şi schimbe iarăşi numele, pentru a cinsti un eveniment unic pentru noi românii: „1 Decembrie”. Timpul va confirma sau va infirma presupunerile noastre.

Cu siguranţă, fiecare dintre noi am păşit de nenumărate ori pe această alee, denumită în jargonul local „Faleză”, şi ne-am odihnit la umbra teilor care o străjuiesc ţanţoşi parcă din totdeauna. Povestea acestei căi unice din Fălticeni, pe care se aud încă paşii copilăriei noastre, a început probabil la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când s-au pus bazele localităţii, aşa cum o cunoaştem noi astăzi.

Una din primele descrieri ale acestei străzi a fost făcută de consulul general rus de la Bucureşti, Wilhelm de Kotzbue, care a vizitat Fălticeniul în 1860, şi anume că aceasta este „alcătuită din două rânduri de prăvălii lipite unele de altele”. Într-adevăr, această descriere corespunde foarte bine până în perioada comunistă, când majoritatea acelor case splendide cu etaj, aparţinând celor mai înstăriţi oameni ai locului cu un aer aparte romantic, aerisit şi civilizat, au fost rase cu buldozerul, pentru a lăsa locul „locuinţelor oamenilor muncii” din fier şi beton pe care le putem vedea astăzi.

Strada a trecut printr-o grea încercare în 1841, când au izbucnit aici trei incendii. La cel din 27 mai, ultimul, a ars aproape o treime din casele aflate pe aceasta.

Modernizarea străzii a început în 1884 prin amenajarea trotuarelor între Casa Gane-Gorovei şi locul unde se află astăzi ceasul electronic şi a continuat în 1913 cu iluminarea acesteia şi cu pavarea parţială, în 1915.

De-a lungul timpului au locuit pe stradă numeroşi oameni de vază, cum ar fi paharnicul Rudinca Romano, paharnicul Matei Gane, folcloristul Artur Gorovei, nuvelistul Nicu Gane, scriitorul Aurel G. Stino, medicul Ignaţiu Diaconovici, profesorul de limba franceză R.A. Wagner, soprana Nora Marinescu, învăţătorul Costin Cocea, pictoriţa Florica Morţun, scriitorul şi autorul dramatic Nicolae Istrati (casa acestuia era şi sediul unei loje francmasonice influente), profesorul universitar dr. Harry Hoffenberg (specialist în chimia compuşilor organici), farmacistul Carol Vorel, actorul Jules Cazaban, medicul şi muzicologul Ion Rossignon, folcloristul Constantin Brăilou, profesor universitar dr. Zinca Tatos (profesoară la Cambridge), scriitorul şi învăţătorul Ilie Mihăilescu împreună cu fiul său, violonistul Aurel Mihăilescu, juristul şi acuarelistul Teodor Tatos şi mulţi alţii.

Să nu uităm faptul că aceasta a reprezentat şi artera principală de comerţ a oraşului. La începutul celui de-al doilea război mondial pe această stradă îşi desfăşurau activitatea 13 croitorii (ale fraţilor Max şi Segal, Ana Lubovici, Moise Carp, Şmil Buraeh, etc.), 5 cizmării (Moisa Ilie, Oţel Ioan, Zaharescu Theodor, Hoişic Marcu şi Herşeu Marcu), 3 frizerii (Pincu Zalmanovici, Goldemberg Herman şi Ghersim Kalminovici), 2 ceasornicării (Pisală Iosif şi P. Kammer), 2 cofetării (Ursachi Dumitru şi Baciu Ecaterina), 2 sticlării (Leon Strumingher şi Berman Solomon), 1 brutărie (Sârbu Gheorghe), 1 fotograf (Blumengel Marcu), 1 cojocărie (Manole Gherasim), 1 spălătorie chimică (Nadler Bercu), 1 atelier de tâmplărie (Meez A. Maier), 1 atelier mecanic (Iulian Wolf), 2 cabinete medicale particulare (Leia Helman şi Leiba L. Samoil), 3 zidari (Ioan Dorneanu, Dumitru Tănasă şi Balaban Ghiorghe), 1 zugrav (Kramenfeld Herman). Majoritatea locuitorilor săi fiind evrei, aceştia au emigrat în Palestina în vara şi în toamna anului 1945.

Pe aceeaşi stradă şi-au avut sediul principal şi Telefoanele, Banca, Teatrul de vară, Casa de Cultură, Cinematograful Doina, Primăria, Brutăria, Biblioteca orăşenească, Casa Naţională, Asociaţia Buciumul Moldovei, Liceul particular înfiinţat la 1917 de către Eugen Lovinescu, Francmasoneria, Muzeul Fălticenilor, Şcoala primară de fete (înfiinţată la 1860), 3 tipografiile şi librăriile „Bemdit Iosif”, „Lovis Saidman” şi „Sehvortz Capel”. Dintre acestea, doar Primăria şi Biblioteca orăşenească şi-au păstrat locul iniţial.

Fiind un loc de promenadă şi, totodată, unul de interes administrativ şi comercial, locul trebuia să întrunească anumite caracteristici estetice care să-i confere o identitate proprie. Astfel, strada a fost plantată, în septembrie 1935, cu 185 de tei, achiziţionaţi de la Pepiniera „Ambrosi – Fişcher & Co.” Aiud, judeţul Alba. După numai o lună, Primăria a solicitat de la acelaşi producător încă 70 de puieţi deoarece din primul lot mulţi erau strâmbi şi fără o coroană definită, dar preţul erau unul foarte bun. Cel care s-a ocupat de plantarea acestora a fost grădinarul oraşului Teofil Zenich.

În vara anului 1942, strada a fost pavată cu piatră cubică. Această lucrare importantă a fost realizată de către antreprenorul inginer Vernescu. După un an, din dispoziţia primarului, avocatul Ioan Grigoriu, au fost amenajate trotuarele străzii cu ajutorul evreilor din oraş obligaţi de regim la muncă forţată. Bordurile necesare au fost achiziţionate la preţul de 4 lei bucata de la comerciantul Filipeanu Neculai din Sf. Ilie – Suceava. Lucrarea începută în mai a fost terminată în octombrie 1943.

În perioada comunistă strada şi-a schimbat radical înfăţişarea. Au fost demolate majoritatea imobilelor pentru a lăsa loc blocurilor cu arhitectură specifică perioadei. Astfel, au dispărut casele care reprezentau adevărate repere de istorie, arhitectură şi cultură şi care, împreună, făceau din oraşul Fălticeni unul deosebit. Regimul comunist a dorit cu ardoare demolarea clădirilor emblematice din oraş pentru a îndepărta urmele trecutului regalist al ţării. Cel care a implementat pe deplin directivele Partidului în ianuarie 1948, imediat după abdicarea forţată a Regului Mihai I al României, a fost primarul Maria Milieş, fostă profesoară de istorie la Liceul ”Nicu Gane”.

Din nefericire, aceasta a fost ajutată în demersul său de oameni de cultură remarcabili precum: scriitorul Aurel George Stino, profesor Grigore Şincai, profesorul de latină Gheorghe Osadeţ, profesorul Ştefan Şerbănoiu, Iosif Segal şi inginerul I. Voloşciuc. Bineînţeles, primul lucru schimbat a fost denumirea acesteia din Strada Regele Mihai I în Strada Republicii, schimbare cu care toţi cei enumeraţi anterior au fost de acord, semnând pentru conformitate şi terminând apoteotic şedinţa cu aplauze şi cu urarea „Să trăiască Republica Populară Română!”.

Privind în urmă, ne dăm seama că, totuşi, denumirea aleasă nu a fost dintre cele mai rele posibil, aşa cu s-a întâmplat cu străzi sau piaţete din alte oraşe ale ţării care au fost „botezate” „Lenin” sau „Stalin” pentru a demonstra încă o dată atitudinea de slugărnicie fără margini faţă de noua orânduire.

Astăzi, Strada Republicii, cu toate problemele ei, este în principal o adevărată esplanadă deoarece pe ea circulă doar pietonii, aspect pe care ni-l dorim şi pe viitor, astfel încât menirea ei de la începuturi să se păstreze pentru generaţiile viitoare ca o valoare deosebită numai pentru fălticeneni.

Ilie Nuțu