Un maestru al comediei – Grigore Vasiliu Birlic

Doua-lozuri1Un om scund, mergînd cu paşi foarte mari şi făcînd gesturi largi, surîzînd mai tot timpul şi privind la lume cu ochii mari, rotunzi; intra în scenă şi, înainte de a rosti un cuvînt, era întîmpinat cu un potop de aplauze şi un hohot general. Se născuse pentru comedie; obţinea comicul dintr-o propoziţiune anodină, dintr-o mişcare a capului, dintr-o grimasă. Ştia să şi tacă în chip comic, ceea ce e destul de rar. Dar mai ales să potenţeze la maximum umorul oricărui text dramatic, fie că era o piesă celebră, sau o farsă anodină.
Cînd s-a născut, în orăşelul moldovean Fălticeni, la 24 ianuarie 1905, a fost înregistrat ca Vasiliu Grigore. Porecla de Birlic a căpătat-o dupoă succesul considerabil obţinut cu rolul principal dintr-o piesetă veselă ce purta acest titlu. Studiile elementare şi liceale le-a făcut în urbea natală. La Bucureşti s-a înscris la facultatea de Drept şi la Conservatorul de muzică şi declamaţie. A debutat pe scena Teatrului Naţional din Cernăuţi ca figurant. I-au remarcat însă harul, imediat, doi dintre cei mai importanţi regizori ai vremii: Victor Ion Popa şi Aurel Ion Maican. Ambii l-au susţinut şi stimulat, astfel că, în numai doi ani, a devenit o figură populară, un actor preţuit.
Văzîndu-l şi examinîndu-l cu atenţie, actorul bucureştean de seamă Ion Iancovescu, totodată întreprinzător ctitor de companii teatrale particulare, şi regizorul bucureştean Sică Alexandrescu – şi el director de formaţii şi proprietar de săli – i-au oferit un contract în Capitală. (…) În scurtă vreme actorul s-a impus, însă, prin mască, atitudine, aplomb, prin veşnica sa mirare circonflexă şi calda-i bonomie, izbutind să cîştige adeziunea publicului. (…)
A jucat teatru dramatic. S-a manifestat şi la Operetă; şi la Revistă. Şi-a întemeiat, la un moment dat, o companie proprie. (…) În 1946, în noile condiţii de organizare a vieţii teatrale româneşti, scriitorul Zaharia Stancu, directorul teatrului Naţional din Bucureşti, l-a invitat să facă parte din ilustra trupă. Actorul a acceptat şi astfel a început cea mai glorioasă şi mai fecundă epocă din viaţa sa, adevărata-i carieră naţională şi internaţională, ca actor de teatru, film şi televiziune. La Naţional l-a jucat pe Spirache Necşulescu, eroul freneticei comedii a lui Tudor Muşatescu Titanic Vals. A creat nemuritoarele personaje caragialene Dandanache în O scrisoare pierdută,, Efimiţa (în travesti) în Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea, s-a aflat, cu proeminenţă, în distribuţia marilor spectacole Mielul turbat de Aurel Baranga, Revizorul de Gogol, Bădăranii de Goldoni, Egor Bulîciov şi alţii de Gorki, Oameni care tac de Al. Voitin, Căsătoria silită de Moliere, Steaua fără nume de Mihail Sebastian. Ştia să valorifice umorul volubil, cel liric, cel amar, izbutea să îmbine savant comicul cu tragicul, să joace cu distincţie comedia refexivă şi să dea miez farsei. (…)
Şi în rolurile însemnate şi în cele care i-au izbutit mai anevoie, avea un mod cît se poate de personal de a trece de la o candoare desăvîrşită la o furie comică oarbă. Rîsul său era puternic contaminant. Tristeţea de asemenea. Glasul se modula după stările de spirit. Îşi susţinea rolurile cu o nedisimulată bucurie. Era un maestru al detaliilor semnificative.
În film aducea un facies comic extraordinar şi caracterizări precise. A apărut într-un număr relativ redus de pelicule de calităţi varii. Dar cînd a lucrat cu regizori importanţi, ca Jean Georgescu, Victor Iliu, Ion Popescu-Gopo – aşa cum în teatru l-au călăuzit Sică Alexandrescu, Al. Finţi, Moni Ghelerter – a dobîndit biruinţi memorabile. Vizita, după Caragiale, directorul nostru, telegrame, Mofturi 1900, Doi vecini, Bădăranii, post restant sînt cîteva din titlurile citabile.
În afara scenei vorbea puţin. Nu agrea interviurile, confesiunile. Cînd se antrena însă în discuţii, interlocutorul descoperea un om preocupat de artă, cu bună informare, cultivat, o inteligenţă vie, scormonitoare, un observator perspicace, un ins spiritual, fără afectare. (…)
A murit la Bucureşti, la 14 februarie 1970. Numele lui a rămas ca un simbol al histrionismului comic pe scena română. Un nume ce nu poate fi uitat.Valentin Silvestru, Tribuna României, 15 octombrie 1988 ***
Majestatea Sa, Actorul…Că Birlic a devenit un mit, este indiscutabil!
E de-ajuns să i se rostească numele, e de-ajuns să-l zărim o clipă, pentru ca imaginea lui să trezească reacţia în lanţ a veseliei.
Între Birlic şi Comedie există o sublimă osmoză. După ce Comedia l-a născut pe Birlic, acesta face să supravieţuiască comedia. Dincolo de acest paradox există însă mare, autentică, unică – arta comedianului. Aparent este o artă a facilităţii. Priviţi-l însă cu mare atenţie cum se mişcă pe scenă, cum roteşte mâinile şi roteşte ochii, ascultaţi-l cum rosteşte replicacînd se supără sau se amuză, supravegheaţi-i mimică şi veţi avea surpriza descoperirii că ceea ce pare simplu şi uşor are de fapt, o mare adâncime.
Ne amintim de marile lui creaţii: Călugărul din vechiul schit, Figura de la Dorohoi, Domnul de la ora 5, Titanic Vals, sutele de roluri printre care celebre au rămas Sganarelle şi Doctorul fără voie de Molière, Robinson din Fata fără zestre de Ostrovski, Rafocle din Blestematele fantome de Eduardo de Filipo, Raspluev din Nunta lui Krecinski, Spiridon Biserică din Mielul turbat de Aurel Baranga, Omul cu Mârţoaga din piesa lui Ciprian, acarul din Steaua fără nume de M. Sebastian, Brânzovenescu din O scrisoare pierdută de I. L. Cargiale etc., etc., roluri gravate în memoria spectatorilor. Comicul lui Birlic este fără îndoială spontan, ca tot ce poartă sigiliul geniului, dar şi rezultatul fericit al travaliului îndelungat al scenei.
Există un temperament, o vocaţie, o predestinare din eternitate. Te naşti a fi Beethoven sau Cezar. Te naşti pentru a fi Birlic. Dar natura nu face totul. Omul se mai ajută şi singur. Exemplul lui Birlic este al unui muncitor. Personagiile întruchipate de Birlic sunt elaborate cu trudă şi devoţiune de meşter artizan. Nici n-ai crede că farmecul pe care-l degajă cu atâta naturaleţe este construit cu migală, cu hazul pe care-l aruncă – foc de petarde asupra sălii – este gândit meticulos şi cioplit pe măsura nevoilor scenice.
Birlic reîntoarce teatrul la izvoarele lui prime şi milenare: gest, mimică, inflexiunea expresivă a vocii.
Sărbătoarea care ne-o oferă e miracolul dintotdeauna al Actorului născut să ne descopere ceva din frumuseţea dumnezeiască a lumii.
Prof. Teşu SolomoviciSuplimentul Birlic, Magazinul ilustrat LECTURA (probabil 1960 – 1965)(Documente din fondul documentar deţinut de Galeria Oamenilor de Seamă Fălticeni)Articol din arhiva Cronicii de Fălticeni / ianuarie 2013
Anunțuri