Atitudini

Despre post si pocainta

pocainta

În Vechiul Testament, Profetul Moise şi Regele David fac pocăinţă pentru ispăşirea de păcat, iar în Noul Testament, Iisus Hristos, om şi Dumnezeu, suferă pentru păcatele întregii omeniri.  În cateheză,  postul şi pocăinţa au cinci dimensiuni:

Convertirea care se referă la chemarea lui Iisus Hristos;

Pocăinţa care constituie actul de căinţă (căinţa se referă la dorinţa sinceră de a nu mai păcătui; prin pocăinţă penitentul acceptă căinţa în inima şi rosteşte cu umilinţă mărturisirea de îndreptare);

Spovada care se referă la la recunoaşterea păcatelor în faţa unui preot (preotul nu trebuie considerat într-o dimensiune umană aici, ci ca un urmaş al Apostolilor lui Iisus Hristos; spovada reprezintă reconcilierea cu Dumnezeu);

Iertarea care înseamnă dezlegarea de păcat făcută de către preot precum şi iertarea păcatelor credinciosului de către Dumnezeu (Iisus Hristos are puterea de ierta păcatele şi dăruieşte această putere apostolilor ajungându-se la slujirea apostolică);

Reconcilierea prin care credinciosul primeşte în inima lui iubirea lui Dumnezeu (reconcilierea este făcută de Iisus Hristos cu preţul sângelui).

Convertirea în dimensiune hristologică înseamnă: o nouă naştere prin Botez; primirea ca dar a Duhului Sfânt.

De precizat că viata nouă nu suprimă fragilitatea vieţii omeneşti. După convertire se ajunge la pocăinţă care nu trebuie să fie de formă, ci să fie interioară adică să pornească din inimă. Formele de pocăință sunt: postul, rugăciunea, milostenia.

Timpul de pocăinţă este întregul an liturgic, dar în tradiţie se consideră că perioada Postului Mare este o vreme potrivită pentru curăţirea sufletească şi bineînţeles pentru pocăinţă. Motivul este că de Paşti, fiecare creştin îşi reafirmă credinţa şi trăieşte evenimentul pascal adică: suferinţa, moartea şi învierea lui Iisus Hristos. De luat aminte că Iisus Hristos s-a jertfit pentru mântuirea de păcat a întregii omeniri.

Un exemplu de dinamism al convertirii este reflectat prin parabola Fiului Risipitor. În centru se află Tătăl Milostiv care îl aşteaptă pe fiul pierdut. Acest fiu pierdut reflectează şi ajunge la: căinţă; decizia de a se declara vinovat în Faţa Tatălui.

La rândul lui, Tatăl este bucuros de venirea lui şi îi face o primire generoasă. Haina, inelul şi ospăţul sunt aspecte de viaţă nouă prin care se arată că fiul risipitor a fost primit înapoi în comunitatea eclesială.  Este un exemplu care arată în mod clar că numai inima lui Iisus Hristos poate cunoaşte şi releva în mod aşa de minunat îndurarea şi iubirea lui Dumnezeu faţă de fiecare om.

Adriana Macsut