Special

Decembrie 1989, după 20 de ani…

Text preluat din monografia „Fălticeni repere în timp”, autor Vasile Nistoreasa.
Editura Accent Print – 2007

Decembrie 1989 începuse cu zile mohorâte, nori cenuşii şi trişti şi-un frig parşiv care-ţi pătrundea până în măduva oaselor. Străzile păreau pustii, ca nişte alei şerpuind printre morminte, animate doar, din când în când, de paşii târşiţi ai cîtorva trecători. Deşi cu câteva săptămâni înainte fusese congresul partidului, ale cărui documente trebuia să le studiem mai abitir decât Evanghelia, activiştii deveniseră, pe neaşteptate şi inexplicabil, mai blânzi şi mai indiferenţi la problemele stringente ale muncii de partid. Ne priveam circumspecţi şi nu îndrăzneam să găsim explicaţii. Până şi prieteniile de-o viaţă nu mai aveau farmecul de altădată. Încrederea şi sinceritatea îţi produceau mai curând un fel de teamă de anu cădea în capcana „provocărilor”. Nu întâmplător se spunea că într-un grup de trei indivizi, unul este, fără îndoială, „turnător”.
În ziua de 21 decembrie, secretarul cu probleme de propagandă de la nivel de oraş ne-a şoptit discret că generalul Milea s-a sinucis, ceea ce însemna că ceva nu-i în regulă. Ştia tipul ce ştia, dar noi am găsit cuviinţă ce cel mai cuminte este ca, la fel de discret, să ne retragem înspre casele noastre.
Odată ajuns acasă, constat cu surprindere că televizorul a devenit cel mai interesant lucru, deşi se transmitea un al nu ştiu câtelea miting imbecil. Ne-am dat seama imediat că se întâmpla ceva, deoarece din mulţime răzbăteau ţipete şi strigăte de nedumerire – ce anume, nu se înţelegea, imaginea începu să se mişte şi însuşi vorbitoul privea consternat în toate părţile, rămânând cu mâna dreaptă înţepenită, ca într-un salut nazist. Apo a apărut un crâmpei de cer cenuşiu, ţipetele şi strigătele s-au amplificat, tovarăşul striga şi el Alo!… Alo!…, dar numeni nu-lu lua în seamă, în vreme ce tovarăşa, mai degrabă autoritară şi iritată, repeta sentenţios: Linişte, tovarăşi! Li-niş-te!
A doua zi, după câteva minute de la „zborul soţilor Ceauşescu în înaltul cerului”, a început şi în orăşelul nostru revoluţia. O coloană de vreo sută, poate două, de inşi în delir, garnisită cu pancarte şi steaguri tricolore găurite, înainta victorioasă dinspre unitatea militară spre primărie.
La primărie însă, alţi revoluţionari mai harnici puseseră deja stăpânire pe întregul edificiu. Câţiva se cocoţaseră pe scările şi în balconul primăriei. Majoritatea însă pozau într-un fel de gură – cască şi îngenunchiau cuviincios la auzul îndemnului patetic: Pentru eroii Timişoarei, să păstrăm un moment de reculegere!
Vârfurile din vechea gardă spălaseră putina, iar cei rămaşi fraternizaseră cu revoluţionarii. Erau numai zâmbet, se salutau amical cu fluturări largi, teatrale, de mâini şi aruncau cu destoinicie, în flăcările unui foc violent, mape, dosare, „operele complete ale tovarăşului”, tablouri multicolore, reviste, ziare şi tot ce găsiseră prin cabinetele primăriei. Parcă eram în jurul unui foc de tabără. Se mai glumea, se mai şi comenta, câte un târâie-brâu se burica nevoie-mare, întru amuzamentul tuturor, mă rog, toţi păream bucuroşi c-am trăit să vedem şi această minune. Încetul cu încetul însă au apărut câţiva turbulenţi, puşi pe răfuieli imaginare, bruscând, înjurând şi ameninţând fără pic de ruşine. Dacă încercai să te retragi, deveneai suspect; dacă rămâneai, trebuia să strigi până-ţi ieşeau ochii din orbite: Jos comunismul! Jos călăul! Până şi privirea derutată sau paltonul cu care erai îmbrăcat deveneau motive de gâlceavă.
Situaţia devenise destul de tensionată şi, fără îndoială, o anume frică se cuibărise în mulţi dintre noi. Numai o abilitate, aş zice diplomatică, putea să te ajute să nu ieşi de-acolo cu capul spart.
În zilele următoare, panica şi incertitudinea s-au amplificat. Se vorbea că şi pe la noi mişună terorişti, deghizaţi în fel şi chip, care te ucid ca pe un puişor de găină şi se fac nevăzuţi mai abitir decât ozeneurile. Alţii spuneau că au fost otrăvite sursele de apă. Noile autorităţi instalate ne-au sugerat să păzim edificiile unde lucram, 24 de ore din 24. În cele din urmă s-a constatat că toate fuseseră doar nişte alarme false, puse la cale de nu ştiu cine.
Odată cu moartea soţilor ceauşescu ne-am zis că a murit şi întregul sistem comunist, că am scăpat de foame, de frig, de frica de a vorbi, de prostia şi mârlănia multora dintre cei cocoţaţi la putere.
Multe speranţe ne-am pus în această schimbare” Grozav ne doream să trăim mai bine şi să ne bucurăm de demnitate, de respect şi de o evaluare onestă a personalităţii fiecăruia, după capacitate, talent şi moralitate. Am aşteptat un An Nou într-o viaţă nouă, dacă nu deplină pentru noi, cel puţin pentru copiii noştri.

2 răspunsuri »